acest trecut interminabil
Written on June 16, 2007
Viitorul este o catastrofa, iar trecutul o povara.
In aceste conditii, prezentul e perfect pentru lamentari despre stagnare.
Orice abordare a acestei cronice stari de fapt pare ca se refera intotdeauna la altcineva. Toti stim, mai mult sau mai putin, cine e de vina, ochii tristi vor sa vada vinovatii, vor sa vada capete cazand si dupa asta o sa se dovedeasca limpede ca am invins. O sa fie evident ca am avut dreptate, indiferent ca aceasta dreptate nu schimba cu nimic faptul ca o familie isi cumpara doar patru felii de sunca.
Victoria asta abstracta pare sa fi pierdut legatura cu binele comun, cu principiul comuniunii. Victoria se compune din milioane de infrangeri. Triumful meu trebuie sa infunde pe cineva, nimic nu e intamplator si nimic nu se imparte cu altii. Copiii invata de la parinti si bunici inversunarea si dragostea pentru punctul de vedere unic, adica de neatins.
Nicio banuiala nu pluteste inca deasupra ideii ca punctele de vedere se pot intalni la o cafea si ca se pot completa eventual, chiar daca sunt divergente. Nicio amenintare nu vine din perspectiva vreunui beneficiu al acestui taifas dintre adversari intamplatori. Moarte dusmanilor! Bine ca sunteti voi destepti! Lasa ca si voi sunteti ca noi! Totul, orice gest, orice cuvant trebuie sa dovedeasca din constructie contrariul, altminteri sensul se pierde.
Daca nu se construieste un conflict, atunci la ce bun sa ne intelegem?! De-asta am citit noi Arta Razboiului?! Toata lumea e nemultumita de acelasi lucru, toti sunt revoltati de aceleasi cauze inalte, pana si un copil sesizeaza marea agenda morala care ne framanta constiintele. Nimeni nu cauta insa un partener de dialog, ne jucam la nesfarsit de-a oratorul si auditoriul. Eu vorbesc, tu asculti, dupa ce termin eu vorbesti tu. Placerea asta suprema a trancanelii profunde ucide orice eficienta a intalnirii.
Ar fi asa de bine sa aflam de la oamenii de stiinta de ce nu se face mai des legatura dintre demnitate si propria persoana, de ce totul se poate face oricum si oricand. De ce ingalarea este confundata cu libertatea de expresie, la fel ca si frustrarea. De ce lipsa de viziune este asimilata lipsei de speranta. Cum e posibil sa discuti la nesfarsit prestatia unei anume categorii cand tot discursul critic se situeaza cu mult sub nivelul celor pusi la zid?!
Si, mai ales, ce cauta credibilitatea in acest joc debil, in care repetentii ii scot la tabla pe premianti ca sa-i intrebe prostii. Trecutul e si o scuza, si un argument, e un cap de acuzare si un calmant. De aceea, schimbarea e un fel de Yeti si e deci vazuta mai rar. Multi se sperie de chipul ei atat de putin asemanator cu trecutul ratat si viitorul imaginat. Asa se explica in mod inexplicabil ca primim zilnic vesti din trecut si sperieturi
dintr-un viitor care aduce suspect cu toate lucrurile urate care ni s-au intamplat sau despre care am auzit ca s-ar putea intampla – pentru ca asa e regula. Concentrata pe nenorociri si parastase, micuta noastra societate uita ca, in ciuda aparentelor, ceva i se intampla, ca are un motiv sa evolueze si sa se destinda in fiecare zi.
Pai cum sa ne destindem, pe ce baza sa ne relaxam, cand semanam atat de tare cu toti cei pe care-i dispretuim?! Nu e o dovada mai buna decat ruptura dintre arhitectura moderna si mutrele de ciobanasi care o bantuie cu eleganta si rafinament. Dar pana si asta e de inteles daca ai rabdarea sa accepti ca poate peste trei generatii lucrurile se vor regla – si niciodata altfel. Indulgenta asta, disponibilitatea asta de a iesi din galeata in care s-au odihnit mintile tuturor stramosilor sunt niste pasari care nu exista.
Daca bunavointa ar fi un element de alimentatie, ar putea fi la fel de necesara ca aerul. Daca cercetarea de sine ar fi o disciplina studiata in scoala, poate ca lumea nu ar arata atat de ramasa in urma civilizatiei. Trecutul justifica orice, chiar si absenta viitorului atunci cand prezentul e blocat in stirile de la ora cinci.
Furia este singura justificare a alienarii. Cuvantul raspicat este inceputul tacerii. Cine mai crede ca este posibil sa ne intalnim dincolo de subiectele aparent obligatorii? Cine mai crede ca micutele noastre conversatii, abulice si sustinute de cafele, fac deja parte din viitor?!
publicat pe 16 iunie 2007 in evenimentul zilei
Filed in: haideti sa haidem.
“Daca cercetarea de sine ar fi o disciplina studiata in scoala” cred ca ne-ar fi mai bine. Am fi mai fericiti. Si mai cred ca binele comun il intalnesti doar ca principiu, scris si mentionat pe undeva si de oricine.
Binele comun, binele ne-comun, cercetarea de sine…toate raman doar vorbe intr-o lume cinica ce isi urmareste doar propriul interes.
Iar acei care ar putea sa vorbeasca au vocea mult prea slaba pentru a trece peste vacarmul ce ne inconjoara.
Totusi, asta nu trebuie sa ne opreasca sa incercam, iar si iar…
Mi-a placut textul.
Acum poate eu gresesc dar mi se pare ca e o mare lipsa de comunicare si din cauza ca nimic nu se mai ia in serios. Adica poti face misto de orice.
Sa ne distram, nu ? sa ne simtim bine ? hai ca putem sa ridem si de aia si de asta…de fapt, totul e relativ. Important e sa ne simtim bine, sa facem copii si mai vedem noi.
1.Am vazut astazi un documentar despre Ana Aslan. Doamna aceasta spunea ca de fapt batrinetea incepe atunci cind nu te mai gindesti la prezent nici la viitor ci doar la trecut.
2. In ciuda lipsei elitelor eu cred in viitor: chiar acela de peste trei generatii.
3. Intalnirile adevarate sunt rare.
elitele sunt o prejudecata, aproape un mit despre nemuritori.
Da daca nu te gandesti concret la cum au sfirsit ale noastre in inchisori comuniste. ;-(
Acum o saptamana am recomandat blogul lui Razvan unor prieteni. Iata ce reply mi-a dat unul dintre ei:
“alaltaieri l-am vazut… pe strada imbracat (complet) in alb… am crezut ca-i un doctor ceva…”
amuzant si trist. e nasol sa n-ai repere. sa judeci totul la prima mana.
asa se transforma acest obiect > http://www.philippe-starck.com/new/meubles/pics/2004louis_ghost.jpg
intr-un scaun de plastic.
Ehhh…vis-a-vis de schimbare, mereu mi-au placut versurile alor de la Timpuri Noi
” Te intreb daca vezi vreo schimbare
Ma intreb daca simti vreo schimbare,
Va intreb daca e vreo schimbare,
La oamenii din jur. (prrrrzzzzzz – cam asa-i finalu’)” – Victoria.
Bine, versurile au o conotatie mai mult politica, dar destul de flexibila pentru a fi abordate si-n alte discutii, cam cum ar fi ce din acest post. Problema aceasta de comunicare apare si din cauza stabilirii unor ierarhii sociale tacite, adicatelea s-arat ca stiu eu mai mult, mai bine si, probabil, mai perfect decat celalalt. Culmea, acest lucru n-ar fi negativ daca s-ar utiliza pentru o evolutie a omului, dar foloseste mai mult pentru diferentiere, de multe ori…una inutila si irelevanta.
Stiu oameni cititi, trecuti prin viata, care vorbesc si multe si bune, dar nu sunt dispusi sa se inhame la un dialog, la o comunicare. De ce? Pentru ca ei deja stiu, iar daca mai stie unul din zona…este o intamplare. Astfel ajungi sa-i lasi sa discute, sa-i accepti ca pe niste difuzoare bipede cu o personalitate
proprie si-i lasi sa ramana fara acumulatoare.
Barierele nu exista. Se construiesc. Cu prejudecati, cu mentalitati, cuc aractere, cu orgolii.
[...] opresc aici asupra continutului frazei de mai sus. Daca doriti sa o faceti, accesati cu incredere blogul lui Exarhu, cititi postul, [...]