Razvan Exarhu

Suspiciunea e mama înţelepciunii. De-asta, un film făcut de fiul lui fraţii păunescu readuce brusc la viaţă vigilenţa poporului. Am fost la premieră la Francesca şi

mi-a plăcut, chiar dacă nu cuplez prea tare cu neorealismul ăsta românesc. Scandalul rămâne întotdeauna cea mai eficientă soluţie de promovare. În afară de toaletele de seară amuzante şi zâmbetele greţoase nimic nu părea să tulbure mersul clasic al unei premiere de gală.

Poate o micuţă crispare a audienţei, care părea că venise să se lase executată timp de o oră şi ceva, pentru a avea ce executa la final. Kestia a început să se simtă în timpul filmului, sala era rece, circumspectă, cu reacţiile la jumătate.

Adică atunci când era de râs, nu se râdea cu entuziasm, ca la un film de Porumboiu sau Mungiu, care sunt de-ai noştri şi nu fac afaceri imobiliare. Se râdea, aşa, cu un aer de ciudă discretă, un fel de: uite-al dracu, că a băgat şi poante simpatice. Pe măsură ce se apropia finalul puteai citi în norul de gânduri de deasupra scaunelor, cu scris mare: să vezi că ăstuia i-a ieşit filmul. Până şi aplauzele au fost leşinate, dar altfel decât se întâmplă la un film prost, care chiar nu merită nimic. Spectatorii păreau oarecum jenaţi, de parcă ar fi aplaudat falimentul Bancorex sau sosirea chelnerului într-o cafenea de fiţe din Dorobanţi.

Actorii au fost foarte buni, dialogurile fireşti, cu puţine excepţii de artificial, povestea bine spusă, chiar şi cu nişte căderi de ritm, iar personajul negativ, care în film era un ţigan care conducea un Mercedes, a strălucit, cu atât mai mult cu cât nici măcar nu este actor profesionist, ci scenograf.

Am stat lângă un reprezentant cultural al Italiei la Bucureşti, care la final a spus că nu înţelege de unde a plecat scandalul şi toată furtuna iscată de Mussolini i se pare total exagerată.

Iar după ce toată echipa a urcat pe scenă, sala deja ştia că filmul a fost de fapt făcut de Cristi Puiu. În asta se vede că publicul are cunoştinţe avansate despre arta compromisului şi le aplică entuziast pe figuri publice.

La o şampanie şi un pişcoţel opiniile sunt şi mai intransigente iar discuţiile şi mai adânci decât la o apă plată. Aşa cum te-ai aştepta să auzi şi-ntr-o piaţă de provincie, principalele variante de lucru erau că Bobby are o mare problemă fiind cine este şi că nu e normal să se ocupe cu filmul. Şi a doua, era că nu el a făcut filmul, că îl foloseşte pe Puiu ca să se dea mare şi talentat, chiar dacă toată lumea fină ştie ce hram poartă.

Prezumţia de vinovăţie funcţionează la fel de bine în continuare, în această lume mică şi destul de puţin capabilă să judece lucrurile punctual. Adică nu e chiar clar că între filmul fiului şi afacerile tatălui nu există nicio legătură. Chiar şi în sala de cinema, lumea se simte tot în sala de judecată. Omul multilateral dezvoltat naşte firesc viziuni globale şi totale asupra lumii.

Un individ care părăseşte din motivele lui personale şi într-un mod natural schema socială din care provine este trimis urgent la loc de cei care ştiu mai bine decât el ce ar trebui să facă şi ce e în stare să facă. Şi culmea e că o astfel de mişcare nu pare defel ceva admirabil, deşi s-au mai facut câteva filme pe tema asta.

Lucru care demonstrează că oricum o dai nu e bine. Dacă taică-tu este cine a fost, nu ai niciun cuvânt de spus. Dacă ai bani eşti descalificat din start. Dacă ai bani şi te-apuci să faci film, e clar că nu ai ce căuta în zona asta. Dacă totuşi îl faci şi nu e rău, aşa cum se aşteptau toţi, nu e făcut de tine.

Patetică situaţia, aproape subiect de film. Ca în copilărie, când copiii le spuneau intruşilor, pleacă, bă, la scara ta, că nu ne jucăm cu tine. Sau cum a spus fetiţa de trei ani a unui prieten, după ce a intrat în cameră furtunos, trântind uşa şi gesticulând amplu: tati, la noi cercetarea e la pământ.