Bulendrele e viaţa mea
Written on May 4, 2009
Eu aş zice la prima strigare că lucrurile şi nu oamenii conduc lumea. Altminteri nu se explică de unde vine zumzetul ameninţător al oamenilor care se poartă unii cu alţii dar şi cu ei înşişi ca nişte şifoniere.
Cât să mai fi rămas până în momentul revelator începănd cu care în epitafuri vor fi trecute şi mormanele de haine, stivele de cutii de pantofi, numărul de camere şi de case, mobilierul din dotare, maşinile, terenurile şi tot restul iluziilor despre ce înseamnă cu adevărat să exişti?
Regele Soare a avut 413
paturi, în care trebuia să doarmă aşezat în fund, pentru că numai oamenii de rând meritau să se odihnească lungiţi.
Aşa că ne putem imagina, din mersul târâit al coloanei de maşini pe lângă pepinierele de case fără rost, un început de epitaf. Acest om măreţ a dormit într-o singură cameră, deşi îşi construise foarte multe. A mers un kilometru în fiecare seară până în bucătărie pentru un pahar cu apă, a trebuit să angajeze din ce în ce mai mulţi oameni care să aibă grijă de lucrurile lui, să le cureţe de praf, să le lustruiască, să le mute de colo-colo şi să le păzească.
Pentru că aduna mereu lucruri, nu prea mai apuca să se bucure de niciunele şi poate din cauza asta purta mereu alt ceas la mână, bineînţeles că nu pentru ora exactă. Auzeam până acum câteva luni despre oameni care îşi comandau livinguri de 800 de metri pătraţi în faţa unor constructori stupefiaţi.
Chiar dacă sună neverosimil, e posibil chiar să îţi cumperi două maşini identice şi foarte scumpe, pentru situaţia în care la un moment acel model nu s-ar mai fabrica, poate în urma unui vânt mai puternic, şi nu s-ar mai găsi piese de schimb.
Acum aud foarte des de oameni care se întreabă ce o fi fost în mintea lor când şi-au ridicat nişte piramide pline de ecou, greu de întreţinut, şi mai ales, sufocate de propria generozitate. Pentru că ele au înghiţit fără să protesteze absolut tot ce putea să le umple şi tot ce îşi imagina fiecare proprietar că i-ar aduce fericirea când deschide uşa.
Trebuie să fie destul de dureros momentul dezmeticirii, mai ales dacă trăieşti într-un hangar din ăsta, din care ai mai păstra foarte puţine obiecte, probabil singurele care contează pentru tine, dar nu întotdeauna cele mai costisitoare. Partea ironică a poveştii este că şi cei care au loc să-şi cazeze troacele, şi cei care nu au, trăiesc aceeaşi dramă. Balastul face legea aproape oriunde, indiferent de intensitatea rafinamentului – sau dimpotrivă.
Ce simpatic pare acum Bill Gates şi ce apocalipsă inocentă zace în spatele unei sentinţe pripite din 1981: 640 Kb de memorie ar trebui să fie suficient pentru oricine. Uneori pare că vine încoace şi un aer de curăţenie, pare că lumea începe să mai arunce din ceea ce prisoseşte, să înţeleagă de ce are nevoie ca să trăiască bine şi cum să nu reintre în vârtejul achiziţiilor inutile.
Dar după ce criza a intrat în firescul lucrurilor, parcă se vede altceva. Consumatorii au sesizat oportunitatea astrală de a putea să cumpere mai multe kestii pentru mai puţini bani, folosindu-şi îndemănările de negociere cu şi mai mult sadism decât ar fi crezut că îşi vor putea permite vreodată. Acum e momentul să mergi la un shopping pentru toată viaţa.
Am văzut într-o seară la o plimbare pe străduţe cu case frumoase o scenă de câteva secunde care reprezintă nucleul acestei aberaţii. Un fost demnitar, ţeapăn şi acru în costumul lui de mort, în maşina lui cât un troleibuz cu burduf, aştepta să se deschidă uşa imensă a garajului uriaş aflat la subsolul casei sale faraonice. Totul era perfect pus la punct, lipsea doar viaţa.
La o emisiune a lui Grigore Leşe, cred, am văzut o bătrânică foarte înţeleaptă. Vorbea de lângă o lădiţă în care se agitau nişte puişori într-o strachină plină de mălai, făcea cozonaci şi prescuri pentru a le dona bisericii din sat şi se măndrea cu o ladă de zestre în care încăpuse ce lucrase cu mâinile ei, broderii, feţe de masă frumoase. În rest, totul aşezat la locul lui şi curat. Spunea că nu se simte singură, dacă îl are pe Dumnezeu.
Şi din fericire, între domnul excesiv de înţepenit de mai înainte şi această bătrânică minimalistă e o distanţă suficientă pentru omul care alege între puterea lui şi cea a lucrurilor.
Filed in: evz.
Poate acest “adunat” de obiecte ne ajuta sa ne pozitionam in societate. Am auzit tot timpul expresii de genul: “E fata buna si are si zestre” sau “Baiat cuminte si are casa-n Pipera cu piscina”. Destul de rar ne referim la nivelul intelectual
.
Si in fond pentru oricine viata buna este data de confortul psihic. Daca respectivii se simt mai bine asa in 800 de m poate ca au o viata a lor. Daca batranica este multumita ca a strans zestre pentru fata ei s-ar putea sa fie suficient.
Sau poate ca tot adunatul asta ne aduce noua personal o dovada ca am facut ceva in viata
.
Oricum ar fi trist ca aceasta activitate sa fie singurul nostru scop in viata
.
Razvan
Superb articol,
de asezat in laditza proprie cu
turte de malai si mararuri fine
plus unele rugaciuni nerostite dar persistente,
acestea fiind lucruri Placute Domnului?!:)
Bulendrele a fost viaţa noastră. Pentru un moment de tranziţie, aceasta a fost starea de fapt. Nu cred că a fost un păcat ci o deviere naturală, aşa cum am spus, o tranziţie. M-am confruntat când am început să profesez cu beneficiari care vroiau case mari, cu livinguri enorme, multe dormitoare în care să încapă şi copilaşii care de multe ori erau cam majori şi de fapt urmau să se cam aşeze la casele lor şi ăia bătrânii care de fapt urmau să se cam aşeze la casa veşniciei şi cele şase maşini ale acestora şi o cameră de hobby (ce-mi place cuvântu ăsta cool de import) în care singurul hobby acceptat era depozitarea. Şi-au făcut respectivele case în care pe drept ei vroiau să adune laolaltă ce nu le permiteau timpurile dinaintea răscoalei, adică lucrurile la care orice om ţine cel mai mult: familia şi bulendrele aferente. Însă a venit şi momentul în care familia a evoluat, bulendrele aferente s-au risipit pe la casele lor şi beneficiarii s-au întors aproape plângând cu rugămintea: Domnu arhitect, pe aia frumoasă pe care ne-aţi făcut-o vrem să o vindem; şi să ne facem una mai mică numai pentru noi doi. Şi mai simplă. Şi fără garaj. Că ăia mici au acum 35 de ani, sunt unu la Copenhaga şi altu la Londra. Ăia bătrânii la Ghencea. Apropo, proiectaţi şi cavouri ?…
Lavoisier a zis un lucru deştept pe care îmi permit să îl amendez: Bulendrele nu se pierde, ele se transformă.
asa zicea parintele Paisie Aghioritul: oamenii au inventat atatea lucruri sa-si faca viata mai usoara si au complicat-o intr-un hal… si dadea un exemplu chiar de la Athos, unde vazuse o namila de calugar taind paine cu un cutit electric. dar o sa treaca si asta
moda asta cu hai sa avem cat mai multe…
nu-mi spuneti ca n-ati auzit de ala care avea televizor in cavou.
azi mi-am facut o fusta din matase naturala bordeaux si catifea verde de la cei care lucreaza pt.givenchi.
cu mainile mele.
si am bagat-o in dulapul de la ikea.
asta da impletrire de generatii, nu?
Mi-a mers la inima. Vorbesc despre asta cu oameni, cu prieteni si se uita la mine ca si cum as fi cazut din Luna.
Singura problema e ca nu traim intr-o tara favorabila temperantei. In Romania, masinile enorme si resedintele-muzeu sunt doar o prelungire a ghiftuielii fara masura (cel putin patruzeci de mici si o vadra de bere pe cap de locuitor furajat).
Si totul vine de fapt de la teama de moarte, boalã, sãrãcie. Hai sã ne umplem gãurile existentiale cu masini, case, ceasuri, toale…în disperare. Pentru ca de fapt nu stim cine suntem si ne construim persona functie de ce avem, ceea ce în orice tara în ziua de azi conditioneaza si pozitia sociala. Nu numai în România e câinele ãsta scurt de coada, si nu numai în epoca noastra, oh, atât de modernã si progresistã, dupã cum bine ai precizat.
da’ si tu esti lupu’ moralist.
am inteles ca ti’ai insusit critica despre reclama aci pe plog, insa vezi ca te lasi furat de “peisajul mediatic.” la ce’tz trabe tuiter? strica toata imaginea aia de om intelept retras la tara, cu bucurii simple si cleste de tuns via.
sau macar sa fi pus un pasaroi mai mititel, na…
ca sa te parafrazez cu o vorba pe care am auzit o demult, in facultate … fiarele e prietenii mei … desigur colegul respectiv n avea de aratat lumii inconjuratoare decat muschi si un ras tampit labartat pe fata…
of, insingurarea lumii acesteia
super articol. nimic de adaugat! doar ca singuratate ne -a adus prea aproape de lucrurile materiale.
Prin articolul tau mi-ai adus aminte de Karim Rashid si a sa carte “Design your life” ce oarecum atinge exact aceeasi tema.
Ce-i aia ‘bucatarie’ pentru un rege ? pun pariu ca omu’ bea apa din fantanile alea, in cupe din argint sau de aur .
O parte din reperele pe care la folosesti ca sa judeci diverse chestii sunt preluate exact din repertoriul pe care-l detesti.
Sau faci asta ca sa ne destepti pe noi astilalti ?
[...] Razvan Exarhu: Bulendrele e viaţa mea [...]
taman ce’am vazut o stire cu o odrasla ajunga la varsta majoratului care a primit un lamborghini gallardo. “ca cadou” de la parintele intelept! tot timpul dam vina pe “cei 7 ani de acasa” pe care ii au sau nu plozi de bani gata, educatie primita de la parintii lor. dar pe parinti, cine’i strica? tot parintii lor? sau stricat singuri, stand in ploaie si frig?
esti absolut minunat
[...] May 7, 2009 · No Comments balastul face legea aproape oriunde, indiferent de intensitatea rafinamentului – sau dimpotrivă (&#… [...]
Paul Graham are un articol asemănător, scris mai de mult, ce se intitulează Stuff
f. fain articolul …asta e, traim intr- societate de consum in care nu mai conteaza decat imaginea… eu nu sunt genul care sa consume prea mult, nici nu am cu ce, dar nici nu tanjesc dupa asa ceva…singura problema e cand dai de oameni, pe la job, pe la interviuri, cursuri, etc cu care trebuie sa interactionezi si care isi fac o prima impresie proasta despre tine, tocmai ca nu faci parte din aceasta societate de consum… desi nu sunt o pesimista, nu cred ca vom reveni la ceea ce numim noi, normalitate….