Copil fiind, alergam dezinteresat. Proaspăt puber, a început să-mi displacă să defilez, să ridic cartoane şi să ţopăi la probele de liber forţat, organizate de PCR. Poate şi din cauza asta, când aud de crosuri cu largă participare cetăţenească, de cultură fizică, îmi vine să-mi scot, nu pistolul de start, ci adidaşii. Acum, tânăr adult, mă respinge colectivismul sportiv. Mă mir abundent, mai ales toamna, când se coc an de an crosurile şi oamenii încep brusc să alerge. Unii din principiu, pentru brelocuri, alţii pentru Samsung.

Sigur că se aleargă şi pentru premii, mai ales dacă ele se distribuie democratic. Sloganul e: Să alergăm împreună! La o astfel de manifestare importată toţi sunt declaraţi câştigători iar competiţia nu există.

Loserii au învins! Nu contează nici dacă parcurg traseul. Filozofia acestor practici spune că important e să se simtă bine oamenii împreună, tineri, bătrâni, şchiopi, retardaţi sau geniali, cum s-or nimeri. Să transpire, să facă împreună febră, infarct şi alte lucruri care ar putea să-i apropie, şi, dacă se poate, să primească măcar o şapcă, pentru moral.

Există, aşadar, şi oameni al căror scop în viaţă pare acela de a alerga împreună cu mulţi necunoscuţi, măcar doi metri. Şi ştiţi de ce? Pentru că nişte persoane de mai sus, din străinătate s-au gândit că sportul contribuie masiv la bunele relaţii spirituale între posesorii de picioare şi articulaţii.

Dacă e p-aşa, atunci şi cetăţenii s-au simţit să pună mâna şi să bage gonetă. Şi normal că nu le pune nimeni un morcov în faţa ochilor, că nu sunt catâri, au înţeles că tombolele au mai multe vitamine. Aşa se edifică buna elasticitate mentală a naţiei care face şpăgatul din orice poziţie şi care a învăţat la Proletariadă că performanţa e o chestie relativă, mai ales dacă se măsoară prin tragere la sorţi.

Nu se putea găsi un loc mai bun ca România pentru popularizarea ideii că cei incapabili au mai multe şanse să câştige (fiind şi mai mulţi) decât cei cu adevărat valoroşi. Şi de aceea, vin şi vă întreb: de ce, Doamne iartă-mă, e atât de important să alergăm împreună, dacă nu contează finişul?

În plus, Let’s Run Together! se poate traduce şi prin Să fugim împreună! E cam târziu, însă – graşi, tabagici şi prost-dispuşi cum suntem – să mai fugim de ăştia care aleargă împreună la fel cum stau fără să facă nimic, tot împreună.

Dar putem să-i încurajăm de pe margine: Unde vă grăbeaţi aşa, domnule cardiac? Băi, pachet de muşchi, vezi că ţi-a rămas creierul la start, de la atâta viteză. Hai, tricolori! Alergaţi liniştiţi împreună, că nu vă aşteaptă nimeni, în afară de grăniceri! Separat.

Dacă vă plac lactatele naturale din lapte praf şi produsele autentice obţinute din polimeri atent selecţionaţi, înseamnă că aţi ales calea primejdioasă a sănătăţii prin alimentaţie. Primejdioasă, pentru că poate cauza la cap, provocând psihoze bio, pe bază de reţete paranoice tradiţionale. Obsesia unei vieţi mai bune, mai sănătoase, mai pure loveşte, de obicei, exact din zonele erogene ale chimiei.

La fel de ruşinoase ca şi cele cu m,p şi f, cuvintele cheie sunt: Viaţă, Sănătate, Tinereţe, Cîştigă, Dăruieşte. Pe măsură ce lumea e din ce în ce mai dementă, obeză şi bolnavă, afişează un aer ecologic, îşi aruncă nişte iegeri peste şunci şi urează, la toţi morţii de faţă şi din viitor, cum spunea Gellu Naum, multă sănătate!

Dacă produsele îţi vând cu aer pios-iehovist, iluzii alimentare şi tu le dai cu tifla, au grijă să te şi ameninţe, discret, fireşte. Zice un slogan de ulei că: eşti sănatos dacă te hrăneşti sănătos. Corect! Deci, multă sănătate, bucurii, tot ce vă doriţi şi împlinirea tuturor dorinţelor şi un Crăciun fericit încă de pe acum, că poate nu ne mai vedem, în caz că nu vă hrăniţi sănătos.

E logic că dacă nu ne hrănim sănătos, daaa?!, o să fim bolnavi şi o să facem bube, asta în cazul fericit în care n-o să crăpăm direct, atât noi cât şi cei ca noi, inconştienţi din punct de vedere alimentar.

Şi aşa începi să intri în derivă, te apuci de yoga şi de urinoterapii sănătoase, te întrebi dacă nu cumva ar trebui să cumperi un parizer mai scump, nu mai fumezi ţigara la cafea, ci la un iaurt cu un colagen de calitate, şi torni vârtos ulei peste toate astea, ca şi peste celebrele roşii româneşti.

Uitându-te la televizor, ai zice că românii nu fac altceva decât să bea tărie ieftină şi să consume mult ulei, ca să mănânce sănătos când se trezesc.

Dar are şi viaţa viaţa ei. Am citit pe nişte produse lactate un slogan care mi-a răsturnat logica într-o baltă de ulei, unde a alunecat, s-a lovit la cap şi nu a mai putut fi salvată, în ciuda eforturilor disperate etc.

DĂ VIAŢĂ VIEŢII TALE! Coborâm în profunzimea profunzimilor. E fiinţa nefiinţei? Sau nefiinţa fiinţei? Ce este trebuie să este? Sau este, numai dacă este?

Există viaţă fără de viaţă şi moarte fără de moarte? Dacă eviţi lactata, poţi da moarte vieţii tale? Nici o maiaurtică nu poate da viaţă morţii unui creier de tâmpit. Sau poate ei nu se hrănesc sănătos? Dacă mă sărută data viitoare?

Închei totuşi optimist: Dă moarte morţii tale!

PS: Acest text a fost publicat în Academia Caţavencu, prin 2004-2005, într-o serie de comentarii despre publicitate, pe care le-am identificat generic: Comunicare pe care.