Nu trebuie să fii foarte isteţ ca să înţelegi că nişte băieţi modeşti îşi dau licenţa la şcoala ajutătoare de manipulare a maselor, cu voie de la Marele Licurici, fireşte. Lucru care, de altfel, abundă în istoria noastră recentă, începând cu celebra revoluţie din ’89 şi fenomenul Piaţa Universităţii, faţă de care încerc o oarecare jenă acum.

Cum spunea un prieten de-al meu, românii fac nişte revoluţii care seamănă cu chefurile alea la care te îmbeţi foarte rău, faci foarte urât, uiţi, dar de la care rămân multe fotografii şi filmuleţe. Mi se pare foarte amuzant că tocmai noi, urmaşii vitejilor care au făcut probabil cele mai multe fântâni din Europa, pentru că le tot otrăveau în luptă, avem senzaţia că dintotdeauna am ieşit în stradă de capul nostru ca să ne strigăm nemulţumirile, cum titrează toate televiziunile.

Aici am eu nişte dubii, mai ales că îmi aduc aminte cum pupau nişte bunicuţi cu părul alb mâinile minerilor. Şi înţeleg cât de uşor, într-o mizanscenă nu neapărat îngrijită, se poate construi impresia că o vânzătoare de seminţe chiar se transformă în Jeanne d’Arc.

Ceea ce-mi aduc eu aminte din Piaţa Universităţii în ’90 e că vedeam în jur, într-o proporţie suficientă, oameni cu care aş fi putut schimba o vorbă sau împărtăşi un ideal. La fel se întâmpla şi la Vama Veche, pe vremea în care acest loc însemna doar o plajă uriaşă.

La fel ca toţi cei care cred că suprema libertate înseamnă să te faci zdrenţe cu bere ieftină la una din cele 1.000 de terase infecte din Vamă, probabil şi adunătura de neo-revoluţionari din ultimele zile, are nevoie să deschidă Balconul şi să se mântuie întru dreptate socială, demisie şi ce-o mai fi, alături de toţi mâncătorii de seminţe din jur.

Adevărul e că asta e marea noastră măiestrie, facem nişte kestii spontane foarte bine organizate. E foarte interesant din punct de vedere ştiinţific şi fenomenul isteriei care a cuprins mulţi cetăţeni respectabili, care au simţit brusc nevoia să iasă în stradă pentru a susţine programul politic şi social generos de simplu al opoziţiei: Vrem să ajungem şi noi la putere. Ajutaţi- ne şi pe noi, suntem doi lideri acasă, bunicuţa e bolnavă şi murim de foame până la alegeri.

La urma urmei, pe lângă penibilul discursurilor sau al abuzului de media, pe lângă mesajul deloc subtil că nişte iresponsabili vor să ia locul altor iresponsabili, rămâne doar întrebarea dacă nu cumva s-a stricat ceva definitiv în fibra naţiei, pentru că prea nu mai e nici una la locul ei.

După atâţia ani de gimnastică democratică, soluţia vine tot din joc de gleznă de judeţeană de partid. Oamenii de rând şi politicienii gândesc la fel, au memorie scurtă şi planuri pe termen la fel de scurt. Dacă n-ar fi atât de jalnic spectacolul, ar mai putea fi amuzant, cu toată inflamarea şi infantilismul care au cuprins presa şi poporul, deşi au trecut 20 de ani de repetat glumele astea.

E adevărat că nimeni nu a mai cântat operă în uniformă SMURD. Adaug aici un sincer nino-nino pentru artiştii bugetari din Cluj. Şi pentru Iliescu Ion, care cere demisia lui Băsescu Traian, probabil de ciudă că dânsul nu şi-a dat-o, după 45 de zile de proteste.

Dar probabil că sunt suficienţi oameni care cred că România în trening arată frumos şi demn, cu gluga trasă pe ochi şi fularul peste faţă.

Închei cu o concluzie de la www.clandestino.fm:

Ce-i spune un protestatar câinelui său, înainte de a-l scoate în parc? Hai afară, javră ordinară.

Vezi doamne în hăini masive de blană pe la treceri de pietoni înjurând muţeşte, vezi muncitori, ţărani, intelectuali, politicieni, afacerişti cu dumneaei pe buze, de te întrebi dacă nu cumva “Povestea Poveştilor” a lui Ion Creangă se distribuie în ultima vreme ca supliment la catalogul Ikea şi pliantele Carrefour.

Iată o modalitate foarte ieftină şi eficientă de a evita mişcările de protest, grevele, marşurile, revoluţia. Putem să ne înjurăm unii pe alţii, pentru că ştim noi de ce o facem. Pentru că merităm. Şi ce ar fi viaţa fără acest condiment natural şi accesibil tuturor categoriilor sociale? Ar fi ca o salata boeuf fără carne. Ca o ceafă de porc fără porc.

Există în Amintirile din pribegie ale domnului Neagu Djuvara o pagină în care descrie un dialog cu mult p, dintr-un compartiment de tren, între nişte cetăţeni pasionaţi de pescuit. Scena, şocantă pentru boierul exilat, se petrecea la întoarcerea în ţară, în 1990. Explicaţia de atunci: “Am de-a face, fără îndoială, cu alfabetizaţi de-ai lui Ceauşescu. Vocabularul lor nu depăşeşte două trei sute de cuvinte..[...].”

Fără îndoială, alfabetizarea inversă a continuat pe fondul unei frustrări generale şi a culminat cu tot ceea ce auzim zilnic în jur. În primul rând, cel puţin jumătate din conversaţii stau sub semnul spumelor, par să fie purtate de indivizi care urmează să se pocnească. Dar ăia care se pocnesc de obicei o fac direct.

Deci, e totuşi vorba de plăcerea de a schimba o vorbă. Apoi, din ce observ, oamenii vorbesc pentru a li se confirma că au dreptate sau pentru a găsi sprijin în înjurăturile îndreptate în orice directie. E o bucurie să nu înjuri singur. În fond, trăim în civilizaţie, nu în junglă.

Suntem oameni, ce Doamne iartă-mă. Cum spunea şi Camus, lupta se dă între solitar şi solidar. Degeaba înjuri dacă nu te aude nimeni. Rare mai sunt discuţiile fără temă, de modă veche, sau pe subiecte minore. Dacă nu eşti înverşunat, nu ai ce căuta nici în spaţiul public, nici la o masă cu prieteni.

De-asta, nici nu se mai supără nimeni când de la masa de alături răsună tiruri de artilerie de tip p. Se simte oamenii bine şi la urma urmei, toţi o mai comitem din când în când, hai să recunoaştem. După 20 de ani, poporul de care făcea Brucan mişto şi care crede că ţiganii sunt de vină şi ne fac de râs, în general, a găsit cu ce să umple gaura din steag.

Legea va intra în vigoare din decembrie în Marea Britanie, pentru început. Cei care sunt obraznici şi induc în eroare populaţia însetată de adevăr ştiinţific, pot primi pedepse de până la doi ani de închisoare, în cazul în care fac legătura între apă şi hidratare.

Sigur că acest cuvânt pare să aibă legătură cu apa, dar ea e doar una de formă. Contează sărurile, mineralele. Probabil că au şi fost multe cazuri de cetăţeni europeni care s-au deshidratat chiar de la apă, aşa că cineva trebuia să pună piciorul în prag şi să lase ştiinţa să le spună oamenilor că nu e suficient să consume apă, ar mai putea să bea şi Gatorade, de exemplu. Asta, bineînţeles, în cazul în care sunt de modă veche şi încă se mai hidratează cu lichide, cum încă fac unele persoane înapoiate cultural.

Dacă citeşti definiţia deshidratării, înţelegi că nu e vorba numai despre apă. În acelaşi timp, pare ciudat că după câteva milenii de civilizaţie, destinele omenirii sunt influenţate de nişte tipi care nu suferă nici de bun simţ, nici de logică.

Pentru că mi s-au terminat rezervele strategice de becuri cu filament, am fost silit să las să intre în viaţa mea becurile economice. Dubioasă lumina, în continuare, dar măcar rămâi cu sentimentul ăsta că salvezi planeta.

Normal că te poţi gândi că lumea lasă becurile aprinse mai mult, tocmai pentru că au un consum redus, dar ce contează asta?! Important e să nu ai de ales, pentru că filamentul a distrus pământul.

După doar două luni, becurile mele cele noi au devenit chioare şi îşi pierd din voioşie în fiecare zi câte puţin. De la o putere echivalentă a 120W au ajuns, nemernicele, pe la un 75. Sunt şi de firmă, deci totul este coerent.

Pizza este o legumă, apa nu hidratează atât de tare precum ne-au făcut să credem câteva milenii de îndoctrinare, iar becurile e firesc să lumineze din ce în ce mai slab, că au şi ele un suflet.

E liniştitor să ştii că undeva, în clădirile astea bine păzite, există mulţi idioţi care încearcă să ne facă viaţa mai simplă, mai logică, mai bine reglementată şi obligatorie. Sau cum ar spune Hagi, să facă să fie bine, ca să nu fie rău. Sunt foarte liniştit la gândul că peste tot în lume se lucrează acum la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru cretini.

Un sfert de planetă se străduie să elimine din butoane, din prea multe kestii de citit sau de scris pentru celelalte trei sferturi care ar trebui să se poată concentra mai bine atunci când postează fotografii cu căţei şi pisicuţe pe reţele sociale.

E clar că ambulanţele nu pot face faţă. Simt că e aproape ziua când vom ieşi din nou cu piepturile goale în stradă pentru dreptate. Bloody Mary e legumă!

Iar ca să mănânci legume în lumea de azi, e nevoie din ce în ce de mai puţin creier.

Oameni rebegiţi de frig sau exasperaţi de discuţiile cu clienţi care îşi exercită pe lung dreptul la informare, plastic mult, natural desigur, un fashion de Făurei şi acel aer de talcioc la marginea drumului. Pe scurt, tradiţii cu de toate. Peste toate astea, însă, pluteşte sentimentul ăsta, că mai mult de trei sferturi din cei care vând nu au mai mult habar de gusturi decât sectanţii vieţii sănătoase, care cumpără produsele. Aşa cum se întâmplă de obicei în contexte din astea cu semnificaţii de viaţă naturală, fără e-uri, cele mai mari cozi sunt la cărneturi.

Românul ştie că viaţa sănătoasă şi aroma fină vin negreşit din afumătoarea în care a fost aruncat un porc hrănit cu ce s-a nimerit şi din care iese şi acea unică pastramă neagră, pentru că orice connaisseur ştie deja că negrul subţiază.

Îmi plac la nebunie pieţele şi sunt convins că sunt unul din cei mai buni selecţioneri de brânză din ţară. Apucăturile astea le-am moştenit de la tatăl şi bunicii mei, de la care am învăţat că totul se gustă întâi. Şi tot sper să văd renăscând atmosfera din băcăniile de care îmi povesteau, unde se adunau bărbaţii să cumpere delicatese, pe care le şi testau alături de un ţoi de ţuică bună. Când vine vorba de lucruri sau gusturi simple, reflexul general e să le trimită spre acelaşi merge şi aşa care domină viaţa noastră.

Nu trebuie să ai nişte sânge grecesc, ca mine, ca să pricepi că un ulei bun, alături de nişte roşii gustoase şi o brânză facută cu dragoste pot rezolva orice exigenţă de rafinament. Am primit cadou o zacuscă făcută de mama lui Marius Tudosiei, creatorul Băcăniei Vechi. Am atacat borcanul în trafic, atât era de bună, şi am sunat să mulţumesc, ştiind că ăsta e cel mai profund compliment posibil.

Apoi i-am sunat pe ai mei, ca să le reamintesc de momentul în care, copil fiind, am mâncat plângând o zacuscă iute făcută de finii lor, că aşa se nimerise bolul la mine. La 9 ani sau cât oi fi avut, am realizat că e unul din cele mai importante repere de gust din viaţa mea, prototipul oricărei reţete de zacuscă.

Era şi este perfectă şi e cheia de interpretare pentru tot ce am gustat de atunci încolo. Poate că sunt un tip norocos sau doar foarte atent. Dar sunt sigur că descoperirea gusturilor bune e o reţetă a fericirii. Iar ceea ce mănânci îţi influenţează spiritul.

Mediocritatea, stagnarea, prostia şi tristeţea din jur vin şi din farfurie. Încrâncenarea şi nepăsarea cu care îşi fac oamenii alegerile, evocând principii nobile – ca viaţa sănătoasă, sunt calea sigură către ratarea ieşirii spre acea formă de normalitate în care lucrurile simple sunt mai mult decât un clişeu folosit de milionari excentrici.

De aici mai departe, parafrazând un înţelept francez, parizerul va fi ţărănesc sau nu va fi deloc.

De-asta, o idee senzaţională ca Let’s do it, Romania! se petrece într-un semianonimat destul de previzibil, susţinut şi de ştiinţa noastră de a altera şi adapta la standardele locale orice nu seamănă cu viziunea mioritică asupra acţiunii.

Ar fi fost foarte frumos ca acest loc să fie un fel de loc luminat, loc cu verdeaţă din care a dispărut orice chimicală şi termopan. Un loc în care roşiile să aibă gust nu numai în amintirea noastră, în care ţăranii să fie susţinuţi şi încurajaţi să nu îşi dărâme casele vechi pentru a le înlocui cu unele portocalii, cum au văzut că au interlopii de succes. Adică un loc în care ecologia să sune pleonastic, pentru că ar fi putut face parte dintr-un fel de a fi şi de a locui mediul – ocrotit de legi pe care cineva le-ar putea şi aplica, eventual.

Puţine din marile noastre zicale populare mai funcţionează. Oricând poţi să îţi dai seama că acum nu eşti om dacă nu ai demolat o casă de patrimoniu, nu ai tăiat un copac şi nu ai trimis un copil machiat ca o paţachină la Românii au talent la tâmpenii.

Comunismul a învins în cel mai definitiv şi subtil mod şi a reuşit să îi facă pe cei mai mulţi cetăţeni să aspire nu să devină doamne şi domni, ci mârlani care se simt bine doar dacă îşi transformă prezenţa în lume într-un disconfort pentru semenii lor.

Acum, că vom şti totul despre ficatul Elenei Ceauşescu, despre transaminazele odiosului şi preferinţele lui în materie de seriale, putem să fim de acord cu betonarea întregii ţări, ca să nu mai fie noroaie şi să putem urca în pantofi cu toc până pe vârful Moldoveanu.

E explicabil de ce prezenţa uluitoare a Prinţului Charles în Transilvania nu va reverbera dincolo de minţile deja educate pentru acest tip de viziune, care nu va fi niciodată una de partid şi de stat. Oamenii au să meargă la fel de încruntaţi în târgurile cu produse tradiţionale, în care nişte tipi deghizaţi în ţărani se fac că vând chestii de casă, făcute de cele mai multe ori cu aceeaşi lipsă de gust, bucurie şi entuziasm ca şi conservele.

Îngălarea generală va înghiţi mult timp de acum încolo orice formă de obsesie pentru perfecţiune. Politicienii vor umbla mereu cu mânecile costumului de gata peste palme, popii vor umple bisericile de gresie şi flori de plastic, ceasuri turceşti şi icoane de la mall. Ţara va deveni o gazdă primitoare pentru toate deşeurile Europei şi va distruge orice pentru a crea 800 de locuri de muncă pentru câţiva ani.

Probabil că Paradisul arată deja pentru majoritatea distruşilor cu drept de vot ca un resort de pe însoritul litoral turcesc, în care toată lumea va putea să mănânce cantităţi nelimitate de borhot.

După defrişările naţionale care trebuie organizate urgent, pentru că se lucrează încă fără un plan sistematic, se vor putea planta palmieri şi se vor putea înlocui ciorile cu maimuţici.

De fapt, orice soluţie merge, cu condiţia să fie proastă şi distructivă pe termen cât mai lung. De asta, mai adaug un ultim apel către toţi oamenii de omenie care încă nu s-au implicat în apocalipsa generală, fiind ocupaţi să urmărească posturile de ştiri de nunţi.

Cetăţeni, stăpâniţi-vă entuziasmul! Lăsaţi-le şi generaţiilor viitoare ceva de distrus.

Zicem Doamne fereşte! şi trecem la munţii noştri, care trebuie bine asfaltaţi, ca să nu se mai rătăcească urşii de vânători, mitocanii de jeepuri şi ecologiştii de munţii de gunoaie. După ce se amenajează parcări la Omu şi Moldoveanu, chiar că am scăpat de grija lor.

Marile corporaţii responsabile social vor replanta păşunile alpine, vor începe împăduririle abuzive şi vor amenaja piste de biciclişti. E doar o chestiune de timp până când bicicliştii şi skaterii vor da primul preşedinte cu pantalonii cu turul jos şi manşetele prinse cu cleme, să nu se agaţe în lanţ.

Se va construi şi prima pistă suspendată pentru biciclişti, trotinetişti şi skateboarderi, care va face legătura cu telegondola din Mamaia şi Transfăgărăşan.

România se va transforma în republică ecologistă, iar voluntariatul va deveni obligatoriu şi va fi trecut în nomenclatorul meseriilor, alături de alte kestii esenţiale, precum: aburitor plută sau scriitor vagoane.

Ar mai fi casele vechi din marile oraşe, care împiedică dezvoltarea atâtor proiecte imobiliare cu faţade roşii, galbene, roz sau portocalii, în care ar trebui să se odihnească tinerii capitalişti ai ţării, după o zi de muncă în care fac totul să umple ţara de bănci, farmacii şi case de amanet, plus câteva catedrale mai încăpătoare, situate în apropierea mall-urilor, pentru un shopping binecuvântat.

Tot ei, mândria ţării, vor duce mai departe, la adăpostul termopanului şi al aerului condiţionat dat pe cel mai rece, lupta nedreaptă cu tot trecutul care ne împiedică în mersul neabătut spre orice direcţie a haosului oficial. Ei vor trebui să convingă ţăranii retrograzi să hrănească vacile cu lapte praf, pentru ca şi produsele de casă să aibă gustul cu care ne-au obişnuit lactatele naturale industriale.

Tot lor le va reveni sarcina grea de a convinge populaţia că una din marile greşeli ale trecutului era aceea că lactatele se făceau şi din lapte sau că roşiile aveau chiar un gust dezgustător de roşie. Acest stigmat trebuie să dispară, iar noile generaţii trebuie să înveţe că chipsurile cu gust de cartofi au fost inventate de daci, iar manelele de romani.

Şi că e normal ca salata de vinete de la magazin să conţină amidon de porumb. Cetăţeni, stăpâniţi-vă bucuria, e întradevăr vorba de amidon de casă, de la ţărani, luat de pe DN1, direct de la sursă.

Sper că suntem toţi de acord, nu e nimic de salvat aici, nu mai are sens să ne batem capul, aşa cum nu are sens nici încercarea de a salva Partidul Liberal de Crin Antonescu. Centrul vechi a fost salvat, mai rămâne doar să se legalizeze prostituţia.

Caprele negre şi restul animalelor de trofeu trebuie salvate şi apoi împuşcate de nemţi, ca să fie treaba făcută bine, aşa cum îi place poporului însetat de perfecţiune.

Ar mai fi de salvat echipa Steaua de dictatorul Becali. Şi boborul de toţi cei care ne sfidează vorbind şi scriind corect. Şi de prostiile cu care sunt îndoctrinaţi copiii la şcoală, cum ar fi că limba română e singura care are un cuvânt pentru dor.

Cu adevărat intraductibil este azi doar mânca-ţi-aş. Decât atât.

Teoretic Pădurea Letea şi patrimoniul său sunt ameninţate de o populaţie de cai supradimensionată.  Sigur că nimeni nu vorbeşte despre defrişările care merg înainte. Partea sensibilă ar fi formată din nişte stejari a căror coajă ar fi roasă de cai, deşi alături de ei pasc în zonă multe alte ierbivore, vaci, porci, oi, mistreţi.

Specialiştii susţin că zona nu poate oferi hrană pentru toate aceste bestii hămesite. În acelaşi timp, nu a fost comunicat public înainte de măcel vreun raport ştiinţific care să ateste aceste fapte abominabile ale cabalinelor.

Nici măcar o evidenţă precisă a cailor nu există, se vorbeşte fie de 4000, fie de 1000 de cai. Dar există deja un calcul precis care spune că zona ar putea suporta fie 100, fie 1000 de cai. Iată o dovadă de echidistanţă pur ştiinţifică. Iniţial, această deportare către abator a fost justificată de anemia infecţioasă, care există în zonă.

Din cei aproximativ 50 de cai executaţi, printre care şi mânji, 19 au fost depistaţi cu această boală. Asta înseamnă că timp de un an toţi caii din zona ar trebui izolaţi şi examinaţi. Iar cei infestaţi trebuie sacrificaţi, conform legislaţiei europene, lucru deja întâmplat în nordul Moldovei.

Analizele nu au venit, dar caii au fost îmbarcaţi, după ce au fost maltrataţi şi amestecaţi astfel încât să se poată mutila în linişte. În lipsa analizelor au apărut proprietarii. Legal, oricine e proprietarul unui cal din Deltă dacă are doi martori. Aşadar, s-a rezolvat iute. În satul C A Rosetti locuiesc vreo 1500 de suflete, deci cel mult 300 de proprietari de cai. Aşadar, am avea de a face în medie cu maxim 400 de cai cu proprietar, în general mort de beat.

Sigur, nu trebuie să uităm că şi comerţul cu carne de cal e unul ca oricare altul în lume. Dar să te apuci, sanki, peste noapte, să echilibrezi cu o barbarie stupefiantă un ecosistem de care chiar îngrijitorii lui îşi bat joc e inacceptabil.

Dacă şpaga ar fi distribuită egal în România, toată lumea ar fi mulţumită. Aşa, încă apar neînţelegeri. Sărăcia şi abrutizarea sunt, în ciuda aparenţelor, o vacă bună de muls, care poate fi şi mai gustoasă dacă se pompează în ea la mişto nişte fonduri europene pentru studierea problemei.

Un prefect face declaraţii pentru care ar trebui să i se cheme o salvare, poliţia constată legalitatea abuzului, hai că e mişto. Între timp, nimeni nu se gândeşte că ar putea exista o soluţie. Există cai sălbatici în Camargue, poate că am putea suna la informaţii acolo, mai ales că sunt protejaţi şi adeseori comparaţi cu cei de la Letea.

Sigur, ai noşti sunt sălbăticiţi, dar ce, noi ne dorim să vină vreun turist neînsetat de sânge? Îi omorâm ce îi omorâm, îşi ia toată lumea bănuţii, cam un dolar pentru kilogramul în viu, şi mai vedem.

Dar cel mai trist, în afară de autorităţile jalnice, mi se pare reacţia generală a poporului, similară cu cea în faţa demolării oricăror legături cu trecutul şi demnitatea umană.

Sper să ardă creştineşte cu toţii în iad, conform planului. Dar le mulţumesc acelora care s-au alăturat sau care se vor alătura acestei cauze. Mai mor şi javrele, când vor caii.