nu spune dop până nu guşti!

incep o listă cu observatiile mele, nu în ordinea alfabetică a importanţei,  şi vă invit să o completaţi şi voi, indiferent de sex:

să ştie să guste un vin,

să ştie să aleagă brânză,

să facă o femeie să râdă,

să gătească bine,

sa aiba camasi impecabile fara fier de calcat,

să ducă gunoiul de mai multe ori pe zi )

sa nu mearga pe bicicleta ca si cum ar avea parkinson

sa aleagă o bijuterie

să înoate bine

să nu folosească diminutive excesiv

….

si sa dea si zapada din fatza casei mele.

el nu ar trebui sa fie singur, ar trebui sa il ajute si bono si multe alte mitzi care au vrut sa salveze planeta si sa instaureze un guvern mondial de vegetarieni.

m-am gandit la acesti ingeri meteorologici, pentru ca din nou am fost trezit de urletele tiganilor care spun:  rânim zăpada!

fie si numai din aceasta perspectiva, zapezile  absurde care s-au abătut sunt foarte enervante pe timp de incalzire globala.

primul dezavantaj e ca nu poti sa plantezi copaci. sau sa mergi cu masina electrica.

avantajul e ca poti planta militanti patetici cu capul lor istet in zapada.

si sa-i vaccinezi impotriva gripei cretine exact acolo unde ar trebui sa-i doara, daca ar avea de ce.

aşadar, care sunt lucruşoarele acelea mici şi foarte personale probabil, care vă fac să nu vă gândiţi la o vacanţă permanentă în altă parte?

ps – asa ma bucur ca lumea o ia personal, uuuuuh, baby!!!

e un punct de plecare foarte echilibrat pentru un top al motivelor ăstora mici de a pleca din ţară şi despre care nu ai putea crede că ar putea să-ţi umple vreodată paharul.

entry până acum:

1. dacia papuc defectată pe autostradă imediat după ieşirea din fabrică.

2. briceagul Victorinox confiscat cu bon la schimb şi pierdut de SPP

3. o problema de comunicare rutiero-feroviara

4. un salariu care nu mai creste

5 fetze triste in jur

6. funeralii nationale pt iliescu

7. mirosul de pipi de la Universitate

8. pupatul excesiv

9. nu e voie pe iarba sau cu picioarele in arteziana

10 prea multi caini vagabonzi, trafic jam

11. ….

aşadar, să-i ajutăm pe cei care ne iubesc să ne facă un dar care să ne umple de endorfine.

pentru că tot sunt în picioare, incep (primul, cum spun profesioniştii din media:))

un recipient special de băut ceai mate şi un pachet de frunze de mate, verzi, if possible.

and you, precious? )

de exemplu, mie mi se pare ciudat că puţină lume îşi ştie locul, femeile de serviciu nu fac curat, chelnerii au ceasuri de aur, pizzeriile tradiţionale italieneşti au bucătari chinezi, şi tot aşa.

e vorba despre micile mecanisme dereglate care contribuie la marea dereglare în care trăim.

va mulţumesc pentru că existaţi!

şi vă aştept.

Am văzut pe HBO ultimul film al lui Tudor Giurgiu, Nunţi, muzici şi casete video, un documentar despre viaţa şi faptele unora dintre cei care fotografiază şi filmează cu suflet şi gingăşie nunţile din ţara noastră şi deşi primul impuls a fost să fug urlând din faţa televizorului, nu am reuşit nicicum să părăsesc acest spectacol aproape imposibil de imaginat într-un tablou definitiv şi coerent.

Pe bucăţele, toţi ştim câte ceva, toţi am experimentat aceste senzaţii amare şi demente, fie că ne-am distrat, fie că doar am îndurat, din obligaţie. Dacă er fi nevoie de un Borat românesc, filmul lui Giurgiu se descurcă de minune şi poate face pentru turismul nostru un pic din ce a facut marele personaj mustăcios pentru Kazahstan, ai cărui conducători, deşi au protestat iniţial, au ajuns să mulţumească din suflet pentru promovarea indirectă şi benefică.

Râde şi nu judeca, asta ar trebui să fie a 11-a poruncă, pe care cu toţii ar trebui să o practicăm cu smerenie, pentru că suntem mereu răsplătiţi pentru înţelegerea şi atenţia cu care îi ascultăm pe cei care ne arată în felul lor că relativitatea există şi că este singurul stăpân al lumii.

Probabil că incapacitatea asta de a-ţi dezlipi ochii sau urechile de pe un tip care spune miresică e rudă cu fascinaţia cu care se înghesuie lumea să vadă accidente, aceeaşi cu care mergea să asiste la execuţii publice sau îşi arăta zgărieturile contra cost în copilărie: dă-mi cinci lei să-ţi arăt buba. Dar adevărata bubă e că tot timpul avem de învăţat cu atât mai mult cu cât tot timpul ni se pare că am aflat deja totul despre atotputernicia duioasă, voioasă sau agresivă a nesfârşitei prostii omeneşti.

În fiecare dimineaţă pe National Geographic sunt documentare cu africani. În mod normal, orice nuntaş din România poate râde alături de ceilalţi meseni o viaţă văzând cam cum arată o nuntă în deşert, unde nu există case, ci doar paturi sub cerul liber, şi nişte oale alături, în chip de bucătărie americană, foarte deschisă.

Orice doamnă îmbrăcată frumos la o nuntă de pe la noi ar râde până i s-ar desface sarmalele din cap de toate coafurile africancelor, după cum domnii în costume de tergal s-ar simţi doctori docenţi pe lângă bărbaţii din trib care încearcă să obţină bunăvoinţa sexuală a femeilor, rujându-se cu un praf extras din acidul pe care îl conţin bateriile.

Cum totul devine o chestiune de coduri culturale, care ne fac să ne simţim atât de finuţi şi deosebiţi, reciproca nu are cum să fie o probabilitate. Aşa că toată industria asta apocaliptică a evenimentelor de neuitat nu va avea niciodată cum să se oprească, să se uite în oglindă şi să leşine de groază sau de râs, pentru că nimeni nu o să accepte că Borat e viitorul şi că acum Kazahstan înseamnă pretutindeni.

E greu de crezut că pentru foarte, foarte multe perechi de îndrăgostiţi, în anul 2008, în plin avânt al internetului şi al tehnologiilor de teleportare, încă mai inseamnă ceva să îşi facă o fotografie la o barieră, fiecare de cealaltă parte, sau alergându-se pe un stadion pustiu, care este, aşa cum minunat interpreta un participant la nuntă, chiar stadionul vieţii, pe care cu toţii ne întrecem, avem parte de obstacole, de arbitri mai drepţi sau mai puţin drepţi, de galerii entuziaste, de gazon sau de noroi.

Într-un fel, când ajungem să acceptăm că de fapt avem nevoie, că suntem condamnaţi să depindem afectiv de cei de care râdem, înţelegem că planeta este într-un fel salvată, pentru că are măcar o resursă cu adevărat inepuizabilă. Iar când soarele va înceta să mai lumineze, vom şti că am lăsat în univers o amintire. Ceva frumos, deosebit.

publicat în evz, cu voia Marelui Publicist, azi, 29 novembre

Sunt tone de lucruri pe care nu avem cum sa ni le imaginăm altfel. De exemplu nu mai putem face ceva fără să mai facem şi altceva în acelaşi timp. Cu puţine excepţii, asta e o regulă valabilă pentru cea mai mare parte a vieţii noastre diurne. Adică nu mai putem să stăm la televizor fără să ronţăim ceva, pentru că ne scade nivelul de chips din organism şi nu mai înţelegem nici acţiunea filmului, dacă în jurul nostru nu clefăie nimeni.

E plin în jurul nostru de modificări anormale ale mersului lucrurilor, pe care e absurd să te mai gândeşti că le-ar putea corecta cineva. La fel de bine, dacă s-ar apuca specia noastră să evolueze brusc spre maimuţă, după câţiva ani de perplexitate, sunt convins că totul ar intra în firesc, aşa cum sunt şi bătrânii care mănâncă gogoşi de la echipele electorale.

După cum am văzut şi în filmul Leon, până şi asasinii profesionişti iubesc şi apreciază calităţile organoleptice ale laptelui. Deşi e produs (din ce în ce mai) teoretic de animale vii, laptele încă mai are un termen de valabilitate, care e drept din ce în ce mai lung. Asta se întâmplă probabil şi dintr-un fel de politeţe de modă veche. Adică încă mai sunt printre noi oameni care îşi aduc aminte că laptele s-ar putea strica şi de-aia nu se renunţă complet la termenul de valabilitate. Plus că şi vacile mai evoluează, că erau aici deja când am ajuns pe lună, n-au cum să nu înţeleagă atmosfera asta de challange genetic în care ne desfăşurăm activitatea.

Aşa că e bine, mai trece o generaţie şi se rezolvă şi asta, plus că nu va mai fi nevoie nici de animale. Deja, dacă nu ajung să mai cumpăr o lună lapte de la ţară, în momentul în care dau de gustul adevărat, am o reacţie de respingere, e suspect, nu seamănă cu nimic din mizeria pe care orice copil o va identifica veşnic cu produsul pur al naturii. Aşa că autentic, înseamnă bine prelucrat, palmieri cu beculeţe verzi, vaci de orice culoare, şi produse din care poţi mânca încet toată viaţa, fără teamă că au să se strice mai devreme sau mai târziu.

Când vedem culori intense, imediat ne gândim la camere de copii. Orice specialist care apare la televizor şi dă sfaturi despre cum trebuie amenajat mezanplasul copilăriei, spune fără să fie luat, smuls din studio şi pus la şocuri electrice de către echipele de intervenţie specială, că o cameră ai cărei pereţi au culori diferite stimulează cretivitatea micuţului creier care urmează să fie făcut varză şi că probabil îi scade şi colesterolul.

În afară de restaurantele cu specific românesc, nu cred să existe probă mai mare de isterie, crimă şi pedeapsă decât camerele micuţilor condamnaţi la mov şi ciclam între zeci de jucării şi detalii la fel de frumos şi delicat colorate ca vestele de la drumuri şi poduri. Probabil că la fel ca şi nasul boxerilor, retina trebuie spartă din timp, pentru ca viitorul adult să înfrunte fără efecte secundare orice amenajare interioară sau exterioară, şi pentru a scăpa de prejudecata că nu toate culorile merg împreună.

În general, aglomeraţia detaliilor pare să facă totul mai finuţ, mai suportabil, cum e şi cazul parbrizului pe care mulţi soferi contemporani simt nevoia să-l umple de acele deja clasice serii de cruci aşezate ca stâlpii telefericului spre cotă, de unde probabil că le şi au amintire.

Cum doreşte căprioara apă rece de izvor, tot aşa-ţi agăţ eu ţie o cruce de retrovizor. Iar dacă privim înainte, spre orizontul întunecat de atâta lumină vedem nori de vreme bună. Nu se mai poate concepe un buletin meteo fără puţină emoţie, fără participarea şi asumarea tuturor fenomenelor aparent normale până de curând. Adică, dacă e soare, prezentatorul e fericit, dar şi puţin îngrijorat pentru că ne putem arde sau facem infarct ca ultimii cardiaci. Deci ne sfătuieşte să ne dăm cu cremă. Dacă plouă, e trist şi mai că-şi cere scuze pentru veştile proaste pe care le aduce, pentru că nu mai pare normal nici să fie frig, nici să ningă, nici să bată vântul. Nu mai bine vă spun bancul cu Romica Jurcă?

publicat în evz pe 22 noiembrie 2008, cu voia Marelui Webmaster