Razvan Exarhu » sapte seri

Înţelepciunea face pipi pe ea

razvan — Mon, 03 Aug 2009 06:03:15 +0000

Mi-a povestit o doamnă că a existat un inginer care adora mersul pe jos.

Cinci zile pe săptămână parcurgea senin bucăţica lui de Bucureşti, de pe Calea Călăraşilor până la Radio, unde lucra.

Sigur că se putea gândi că e foarte sănătos, economicos şi plăcut pentru un inginer să facă drumul ăsta dus-întors.
Sigur nu credea că viaţa poate părea o

lungă repetiţie pentru un singur moment de sens.

Nici măcar nu a cochetat cu ideea de a improviza puţin şi de a alege alt drum, poate pentru că pe-acolo putea merge oricând.

În plus, ceea ce din afară semăna cu monotonia, din interior se dezvăluia ca un ritual aspru, riguros, la fel de precis ca o maree.

Exact la jumătatea drumului, inginerul se confrunta, ca orice călător iniţiatic, ca Ulisse – să zicem, cu ispita. Ce satisfacţie să poţi înfrânge maiestuos, în fiecare zi, aceeaşi primejdie!

Intra în wc-ul public, o saluta cald pe doamna Marioara, ce mai faceţi domnule inginer?, şi contempla curgerea lumii, făcând pipi.

Preoteasa acestui templu al intensităţii clipei îi deveni un bun partener de discuţii efemere ca viaţa. După câţiva ani, în toiul obişnuitei lupte cu ispita, inginerul observă că Marioara nu mai era acolo, dar tristeţea curse repede.

După alţi ani, într-o zi, la întoarcere, hotărî straniu să ocolească. Ispita îl încolţi pe temerarul călător şi el se adăposti în celebrul wc din Piaţa Romană, acum închis. Marioara, strigă el. Domnule inginer, strigă Marioara. De ce ai plecat? Am vrut să mai schimb aerul, domnule inginer.

Colecţia de strigăte

razvan — Thu, 23 Jul 2009 07:08:46 +0000

Sunt sunete, mirosuri, culori şi forme care pitesc undeva la umbră genomul unei umanităţi înghiţite de o tihnă uriaşă.

Totul se petrece printre case vechi tuflite de arşiţă, pe străzi cu caldarâm şi trotuare aruncate în aer de rădăcinile copacilor, la adăpostul unei vegetaţii exuberante şi bătrâne, în care se rătăcesc mirosurile unei veri fără început.

Aici paşii sonori ai trecătorilor ezită, încolăciţi în nostalgia dulceţurilor, în chemarea corpolentă a ardeilor umpluţi, în parfumul insuportabil de senzual al strugurilor, în răcoarea care clatină încet aripile capotului unei gospodine în aşteptare.

Aici timpul trece, grăsuţ, pătat de grăsime şi

vinişor, şi ia cu el tot ce aruncă oamenii: texturi, arome, cuvinte, rosturi, iaurgii, zarzavegii, bragagii şi alţi oameni care ajutau viaţa să semene cu o masă bună sau cu o petrecere frumoasă.

Imediat după asta, de zeci de ani, se aude chemarea ascuţită, de sirenă buhăită şi arsă de soare, a negustorului de haine sau fiare vechi.

Acelaşi strigăt, oriunde, pe orice stradă, oricând, în orice oraş, dintotdeauna. Acelaşi cal răpciugos, aceeaşi voce de femeie scundă, încruntată şi mustăcioasă, aceeaşi litanie aspră: Fiare veeechi, haine veeechi looom! Nici un semiton mai sus sau mai jos, nici o greşeală de frazare.

Poţi crede că e un ecou al unui strigăt foarte vechi. Ca să nu piară, nu e rău să strigi şi tu, ca toţi copiii care l-au auzit: Fiare vechi, haine vechi, ia-l pe tac-tu de urechi! Şi apoi să fugi râzând înapoi în grădină.

E normal să râzi singur

razvan — Thu, 16 Jul 2009 07:35:51 +0000

Există nişte obiecte care te fac să râzi chiar dacă nu-ţi spun glume. Ele fac lumea suportabilă, adorabilă, scuzabilă.

Pentru ele ne irosim viaţa prin magazine, pe net, răsfoind reviste, cerând sfaturi şi reduceri. Una din reţetele sigure de a deveni foarte cuceritor este să ai cu tine atunci când ieşi în lume un animal mic, chiar şi un copil.

Mic înseamna sexy & beautiful, cu câteva excepţii, fireşte. )

Şi băieţii şi fetele se reped să răsfeţe sau să protejeze micuţa creatură. Un pui de câine face în termeni de sex-appeal cât şase luni pierdute la sală. Un porcuşor de Guineea poate

seduce la fel de bine ca un Porsche. Acum am descoperit că cei interesaţi au la dispoziţie şi o maşină cu care se poate obţine acelaşi efect, la un alt nivel, desigur. Nici măcar nu e reclamă mascată, ci pe faţă şi spontană, pentru că am în drive test un Fiat 500 şi datorită lui mi-am schimbat părerea despre oraş.

Testul îl faci cu prieteni. Dacă stau şi zâmbesc fără să vorbească, înseamnă că un designer de geniu şi nişte ingineri asemenea au reuşit să creeze o făptură perfectă.

Tot ce vezi în jur în timp ce conduci se schimbă şi se îndulceşte, pentru că priveşti printr-un filtru seducător şi atât de simplu.

E ca şi cum ai veni beat dimineaţa şi iubita ţi-ar da o bere rece, în loc de o tigaie în cap. Devii mai bun fără voia ta.

Asta ar fi o soluţie. Să faci lumea mai bună şi mai cooperantă prin obiectele pe care le foloseşte. Dacă toţi zâmbesc când îţi văd maşina, tu nu ai cum să ieşi încruntat. Corect?

Avem gunoi, avem mâncare!

razvan — Thu, 09 Jul 2009 10:57:38 +0000

Tomberonul e o farfurie mai mare. Aşa a zis o englezoaică încântată că a mâncat la un restaurant care colectează şi găteşte din alimentele aruncate la gunoi. Am văzut la ştiri kestia asta.

În plus, am aflat că zilnic britanicii aruncă la gunoi 5,1 milioane de cartofi, 4,4 milioane de mere, 1,6 milioane de

banane, 1,2 milioane de cârnaţi, 1,3 milioane de cutii de iaurt, 550.000 de pui, 660.000 de ouă, 300.000 de pungi de chipsuri, 440.000 de cutii cu mâncare gata preparată, 710.000 pachete de ciocolată sau dulciuri, 260.000 de cutii cu brânza, 220.000 de franzele, 50.000 de sticle de milkshake si 25.000 de cutii cu sos de gatit.

Cu totul, 10 miliarde de lire pe an. Primul gând s-ar fi îndreptat către cei flămânzi, aşa cum ne învaţă logica şi ecologiştii. Ei, uite că prima reacţie a venit de la nişte tipi care ştiu că prostia se plăteşte.

Aşa că au făcut acest restaurant unde vin psihopaţi preocupaţi de problemele planetei, care simt că mâncând de la gunoi contribuie la scăderea risipei mondiale şi că implicarea lor aduce echilibru şi normalitate. În plus, e şi puţin glamour la mijloc, pentru că numai un spirit avansat poate gusta plăcerile astea.

E ironic că mereu dintr-un lucru stupid se naşte unul şi mai stupid. Şi că putem să aşteptăm kestii şi mai interesante. Poate de-asta spunea un grec antic că natura nu face nimic fără rost. Deci nici tâmpiţii.

Dar există şi speranţă. Pentru că nici britanicii şi nimeni pe lume nu o să arunce vreodată la gunoi alcoolul.

Toate stergatoarele sus!

razvan — Sat, 04 Jul 2009 05:48:38 +0000

Nu exista om care sa nu simta ca trotuarul ii apartine. Am avut surprize neplacute cu o gramada de prieteni care pareau normali pâna la problema parcarii. O parte dintre ei

erau si de stânga, asa ca sentimentul lor de proprietate asupra unui spatiu care apartine tuturor e si mai amuzant sau terifiant, dupa gust. Sa zicem ca provin din familii defavorizate. Nu tine. Nu mai exista oameni cu probleme, din moment ce toata lumea are lanturi de aur din platina. Poate ca Che Guevara o fi zis undeva ceva despre masina aproapelui tau, despre cauciucurile pe care le spargi in numele revolutiei si poate despre stergatoarele pe care trebuie sa le ridici pentru a anunta viitorul luminos al omenirii, in care toti vor fi la fel de tâmpiti si isterici ca si ceilalti.

Liberte, egalite, imbecilite. Fraternite, daca e. De obicei, nu e si asta nu se rezolva nici cu politia. Pentru ca toti presimt ca si dacii le ridicau stergatoarele romanilor care parcau aiurea in ditamai civilizatia. Am parcat regulamentar un Infiniti G37 Coupe, pe care l-am primit la test pentru Top Gear.

E rosu, superb si are numere de Germania. Poate de-asta l-am gasit cu stergatoarele ridicate fix in fata casei in care locuiesc. Initial, am incercat sa-mi explic cine e boul.

Dupa asta m-am gandit cat de cool ar fi o campanie de constientizare a tuturor cretinilor justitiari. La ea ar putea participa oricine, oriunde. Tot ce ar avea de facut ar fi sa ridice toate stergatoarele care le ies in cale. Fara tramvaie, pls.

On the road

razvan — Fri, 26 Jun 2009 20:42:44 +0000

Lumea este mult mai frumoasă din mers.

Lucrurile strălucesc şi te hipnotizează mai tare din viteză, ca şi cum domnul în halat alb ţi-ar clătina, ca în desene animate, ceasul cu lanţ în faţa ochilor cu 250 la oră.

Săptămâna trecută am intrat oficial în echipa Top Gear şi m-am aruncat într-un drive test dement cu un Audi A5 Cabrio. Aşa am redescoperit bucuria de a rupe lanţul aparent fără

motiv. Logic, nu există nicio raţiune puternică pentru care te-ai gândi brusc să faci, aşa, un drum până la Sibiu.

Acum, dacă ne gândim că Cioran e cel care a spus că munca e un blestem pe care omul l-a transformat în voluptate, merită şi un drum până la Răşinari.

Din cauza asta, o bună parte a publicului socoteşte maşinile ca pe nişte mijloace de transport care ne ajută să ne bucurăm de staţiile de benzină. Începe să se piardă, prin rotiţele mecanismului care ne stinge lumina devreme, bucuria asta a aventurii, în care suni şi zici: hai să luăm cina la cetatea Enisala în seara asta, eu iau mâncarea, voi ocupaţi-vă de băutură şi felinare.

În plus, nu poţi fotografia totul, nu poţi prinde toate detaliile, nu ai cum să captezi şi figurile oamenilor, vorbele lor, ochii şi mersul femeilor, lumina şi praful pe care îl ridică animalele întoarse de la păscut sau copiii care se strâmbă pe marginea drumului.

Toate astea, trăite sau nu, se transformă în poveşti care mor a doua zi sau nostalgii pe care le porţi cu tine toată viaţa. Pentru că următoarea staţie are peronul mereu pe partea cealaltă.

Unde fugim acasa?

razvan — Fri, 19 Jun 2009 00:08:27 +0000

I-am făcut mai demult cadou unui prieten, la nuntă, o pictură în ulei care se numea Plaja misterioasă, a lui Daradici. Darurile cele mai frumoase cred ca sunt cele pe care ai vrea să le păstrezi pentru tine. Ăsta e probabil motivul pentru care se povesteşte că un personaj monden pe care nu-l numesc, a mers a doua zi după nuntă la

cel căruia îi oferise un tablou, rugându-l să i-l împrumute un pic pentru o kestie. În mod evident, era vorba despre o relaţie de prietenie foarte profundă, deci nu a mai adus niciodată tabloul înapoi, poate din sete de frumos.

Dar revenind la eşarfe, soare şi vânt, toţi ascundem în principiu, undeva bine pitită, o plajă secretă sau o insulă a libertăţii absolute, a începuturilor în care totul era simplu şi posibil. Nişte nisip dat prin râşniţă, o apă răcoroasă, minimalistă în unduiri, şi umbra unei păduri devastate de propria vitalitate.

Cam asta spune toată lumea că ar căuta, înainte să se înghesuie printre alte sute de căutători ai aceleaşi comori inexistente altfel decât în linişte. Mă fascinau personajele fancy din scrierile lui Cesare Pavese, foarte asemănătoare cu cele din La dolce vita, care plecau noaptea pe dealurile din jurul oraşului, pentru a privi stelele, pentru a fuma, a face dragoste, a vorbi şi a bea vin.

E ciudat că toată lumea se încăpăţânează să caute acelaşi lucru pe care-l caută toţi ceilalţi, în acelaşi loc. Şi că nimeni nu intră pe drumurile pe care nu le cunoaşte, deşi sunt marcate pe hartă şi aşteaptă. Eu am găsit plaja.

Obiceiuri urbane de neînţeles

razvan — Thu, 11 Jun 2009 07:25:47 +0000

Am văzut că s-au înmulţit băieţii care încearcă să-şi mascheze supraponderalitatea prin muşchi. O parte dintre aceşti coloşi, de obicei scunzi pentru cei 2 metri lăţime, încearcă să-şi mai îndulcească prezenţa prin mici trucuri. Muţunaşi simpatici la chei, tricouri cu personaje din desene animate,

pantofi şi accesorii în culori vii. Dar şi gadgetul suprem, trotineta. Am văzut un tip complet îmbrăcat în roşu mulat, pe o trotinetă mică, mică şi am scris pe twitter că e o combinaţie ridicolă. Un preview la HULK îmbrăcat în balerină.

Pe twitter mi-a răspuns cineva că un coleg de birou s-a simţit vizat. Nu era el, dar trotinetele astea mult prea mici, rămân number one. Ele reprezintă o alegere sănătoasă, ca şi joggingul.

De-asta îmi plac mie mult tipii care aleargă pe trotuarele unor străzi pe care vâjâie batalioane de maşini. Au toţi căşti, ascultă muzică ecologistă, acustică, interpretată de muzicieni care folosesc exclusiv energie solară sau eoliană. Se respectă şi au ales să ajute copacii să absoarbă dioxidul de carbon. Sunt poate singurii oameni capabili de fotosinteză, deci stay tuned.

Şi mai sunt cei care stau în picioare în cluburi, cu o băutură în mână, pentru care au stat la coadă o oră, şi dansează ca Parkinson, din cap şi laba piciorului, pentru că nu au cum să se mişte. Din când în când urlă ceva la persoana de lângă şi li se răspunde la fel. Chiar dacă nu aud nimic, par să se înţeleagă. Practic, asta înseamnă cool, sănătate şi distracţie. Dragilor, este extraordinar!

Ce planuri de trecut aveţi?

razvan — Thu, 04 Jun 2009 09:19:15 +0000

Am o mare nedumerire, care revine la nişte intervale destul de scurte. Alta, în afară de omniprezenţa laptelui praf în compoziţia lactatelor proaspete. Dar având în vedere că un român din doi e balonat, poate că ar fi bine să lăsăm oamenii în pace să consume bulşit sănătos şi să se concentreze pe kestiile esenţiale. E vorba despre problematica extrem de ofertantă a vieţilor anterioare.

Am văzut documentarul unui englez, care a hălăduit prin Himalaya şi a mers şi la un centru de cercetare a vieţiii anterioare şi posterioare. După ce i-au făcut analizele astrale a reieşit că fusese elefant şi că va ajunge să interpreteze rolul unei fiice într-o familie de occidentali bogaţi.

Tipul a fost primit de Dalai Lama, care i-a explicat râzând că elefantul e curios şi inteligent ca un reporter BBC. Problema mea însă e una statistică.

Nu am auzit de nimeni care să fi fost animal într-o altă viaţă, toţi o preferă pe asta. Cei mai mulţi se pare că am fost mai înainte regi, înalţi preoţi, prinţese, figuri extrem de romantice şi de preferat.

Cum rămâne cu cei care peste 5000 de ani ar trebui să primească verdicte cam nasoale pentru fandoseală? Aţi fost un instalator restructurat din Călăraşi, care fuma fără filtru şi arunca gunoiul pe fereastră şi veţi ajunge amantul unei caracatiţe din Alpha Centauri.

Nu mai are niciun haz. Aşa că purtaţi-vă ca nişte prinţi, daţi-le o şansă la fericire şi glorie fraţilor voştri cu 15 mâini şi 7 trompe, care aşteaptă veşti bune peste catralioane de ani.

Corcoduşe 4 ever

razvan — Mon, 01 Jun 2009 07:13:02 +0000

Corcoduşul poate liniştit să fie copacul simbol naţional de acum încolo. Adio plopii fără soţ, adio stejarul din Borzeşti, adio teiul din Copou plus pupăza, copacul care face ciori, gorunul lui Horea & restul găştii cu frunze şi trunchi.

De acum câteva zile, când Prinţul Charles s-a bucurat nespus gustând dulceaţă sau gem de corcoduşe aurii, cota de piaţă & awareness a celui mai dispreţuit pom fructifer naţional a urcat ameţitor, măcar pentru moment.

În principiu, cam toată copilăria mi-am petrecut-o ascuns într-un corcoduş, luptând pentru fructele rotunde, încă de când erau mici, verzi, uşor ovale, acre şi uneori amare dacă aveai proasta inspiraţie de a le sparge violent înainte de a li se forma sâmburele. Cu răbdare şi cu vrere, faci din aguridă miere. Ăsta e un proverb care sună uşor indiano-yogin, dar e cool.

La fiecare vizită a Prinţului Charles în România media se apucă să evoce diafan toate lucrurile pe care zi de zi orice român, turist sau nu, le dispreţuieşte cel puţin, dacă nu le ignoră sau le demolează de-a dreptul: cultura ţărănească, pâinea, dulceţurile, cârnaţii, sucul de mere, aerul curat. Când eram copil mi se părea oarecum normal să fim alergaţi în jurul blocului cu toporul de un vecin care îşi apăra pomii.

Acum mă pregătesc să plantez în livadă nişte corcoduşi, ale căror fructe se regăsesc în menu-ul de la Ritz, în combinaţie cu miel si rozmarin. Aşa că vechiul proverb comunist, nu lăsa pe azi ce poţi face mâine, are o singură continuare posibilă: bucuria.