nu spune dop până nu guşti!

Nu vorbesc aici de figurile obişnuite ale comentatorilor invitaţi permanent la toate posturile tv, la care nici nu mă mai uit. E vorba de tinerele vlăstare crescute la adăpostul blocului încă neizolat termic şi care au probabil un scop în viaţă. Să le asigure părinţilor şi pisicilor, ale căror poze haioase le postează din când în când în media socială, o viaţă fără reumatism.

Pentru asta, fără măcar să se apuce de nas, s-au aruncat cu mânecile suflecate în haznaua internetului, cu scopul nemărturisit de a ieşi într-o bună zi la suprafaţă cu peştişorul de aur în mână. Ce contează că el poate avea altă formă?

Există o iluzie care persistă la toate generaţiile. Aceea că fiecare individ tânăr este extrem de diferit de părinţii şi de toţi strămoşii lui. El e ferm convins că nu va repeta greşelile sau clişeele adulţilor din preajmă, care îl scoteau din minţi în adolescenţă.
În ultima vreme, pare că această convingere e cu atât mai profundă, cu cât ruptura dintre mediile şi tehnologiile de comunicare este mai radicală. Din acest motiv, teama de ridicol dispare odată cu învăţarea ignoranţei. Nu există încă o generaţie care să acopere momentul exploziei telefoniei mobile.

Aceeaşi confuzie temporală pluteşte şi asupra internetului, care îi face pe oameni să se simtă mult mai emancipaţi, aproape revoluţionari, doar pentru că folosesc nişte instrumente infinit mai inteligente decât ei. Cea mai mare parte a acestei hoarde de maimuţe care pare să fi ocupat temporar templul părăsit al civilizaţiei uită că acum câţiva ani vorbea cu mamaie şi tataie, purta lanţ de aur şi la gâtuţ şi la mânuţă şi făcea cam aceeaşi cantitate de greşeli gramaticale sau de gândire ca acum. Când sunt toţi atât de inteligenţi încât pot să scrie de pe iPad direct pe blog, uneori chiar direct de la conferinţele la care se duc mereu, pentru că sunt gratis.

Trecutul aparent îndepărtat nu e suficient de departe încât să nu amintească de momentele în care mitocanii comunişti au intrat în casele boierilor şi au tăiat picioarele meselor florentine, ca să semene cu cele din bordeiele din care plecaseră, au bătut cuie în piane, ca să atârne prosoape şi au adaptat regulile civilizaţiei la înţelesul maselor largi populare, însetate de ciorbă şi dreptate, adică să fure mai mult decât vecinul. Din acest creuzet în care s-au amestecat substanţe periculoase timp de 70 de ani, au renăscut idioţii buni la toate, conectaţi la facebook şi astea, perfecţi pentru a fi cooptaţi în orice judeţeană de partid.

A mânca rahat nu e o deviaţie bolnăvicioasă, ci o cutumă socială transmisibilă. Nicicând nu au mai fost oamenii atât de dispuşi să se pupe în fund sau să se înjure, în condiţiile în care nimeni nu le stă cu pistolul la tâmplă. Din cauza asta, e firesc să îşi dorească toţi să ajungă nişte amatori de mare succes. S-ar putea să vă aduceţi aminte de o mare schemă piramidală.

Pentru ca eu să te pup pe frunte, piticuţule, tu şi încă 500000000000 de bloggeri pasionaţi de social media şi de viaţă, călătorii sau psihologie, tradiţii şi Tudor Gheorghe, o să aveţi amabilitatea să mă pupaţi pe mine unde şi când vă spun eu. Apoi, o să ne vedem la conferinţe unde o să vorbim noi ăştia, experţii în orice subiect care nu ne priveşte, ca voi să aveţi ce asculta. Să fie. Apoi o să ne apucăm să schimbăm lumea, să plantăm copaci, să citim cărţi, să mergem pe bicicletă, să redescoperim ce a însemnat ONT în anii ’78, să facem o grămadă de chestii tari şi să bem o bere draft la sfârşit.

Sigur că nu merge cu pişcotul, dar e important să fii un model şi să crezi în ceea ce faci. Dacă te ţii de treabă, poţi să ajungi şi tu unul dintre tâmpiţii ăia care vorbesc numai ei şi nu lasă tinerele generaţii să spună adevărul despre casierele acre de la Carrefour.

aşa, la vreo 10-20000 de bucaţi de fiecare, să ajungă la toată lumea.

e păcat.

sunt oamenii stresaţi, că nu au ce să pună în hol, lângă cămila care tremură de frig alături de blana ei.

Domo arigato (どうもありがと), marius-san!

de aici

rezultă un procent înfiorător de fraţi de-ai nostri care nu ştiu cum e să faci duş şi nici nu vor afla foarte curând.

am trecut ieri pe lângă pelerinii aşezaţi la coadă pe dealul patriarhiei.

m-am gândit că dacă măcar s-ar spăla zilnic (nu mai zic de credinţă) tot ar fi un pic mai bine.

şi poate nu s-ar mai înghesui ca nişte vite disperate.

poate face manafu pentru optimism un proiect gen amfacutdus.ro

ca pe dragoste exista deja http://ijustmadelove.com/

My friend, the things that do attain
The happy life be these, I find:
The riches left, not got with pain;
The fruitful ground; the quiet mind;

The equal friend; no grudge; no strife;
No charge of rule, nor governance;
Without disease, the healthy life;
The household of continuance;

The mean diet, no dainty fare;
Wisdom joined with simpleness;
The night discharged of all care,
Where wine the wit may not oppress:

The faithful wife, without debate;
Such sleeps as may beguile the night;
Content thyself with thine estate,
Neither wish death, nor fear his might.

În general, atunci când preşedintele participă la un eveniment într-un spaţiu închis, măsurile de securitate impun reţinerea obiectelor considerate periculoase. În cazul meu a fost un briceag Victorinox care mi-a fost pus “la păstrare” primind în schimb un bon cu un număr dat şi obiectului.

Cu el îmi puteam primi înapoi “arma letală“. Acest lucru se putea face imediat după terminarea evenimentului sau la sediul lor din Cotroceni. Nu am reuşit să-l recuperez imediat, fapt ce însemna că mă voi duce personal după el. Am ajuns acolo după fix 7 zile.

Răspunsul lor a fost următorul: “Ne cerem scuze, nu-l găsim!” M-am gândit să-mi păstrez calmul şi să nu exagerez. Unul din agenţi a început să sune, să caute, să încerce să dea de urma lui. Bineînţeles, fără nici un rezultat. “Nu ni s-a mai întâmplat niciodată!” era scuza lor.

O agentă blondă, care pufăia dintr-o ţigare foarte energic, mă întreabă cu un zâmbet “suspect” pe buze: “Era de firmă, cumva un Victorinox sau…?” Îi răspund că da. Într-un final mi-au luat numărul de telefon ca în cel mai scurt timp să mă anunţe dacă îl găsesc.

PS: Agentul SPP m-a liniştit că în cazul în care nu-mi vor găsi briceagul vor fi puşi în situaţia de a-mi cumpăra altul! “Dragut” din partea lor, doar că acel briceag era un cadou, aşa că avea o valoare sentimentală! “

Ce aţi citit până acum e mărturia unui blogger pe care îl găsiţi la http://blogoflender.wordpress.com. Odată cu acordul de preluare a textului am primit de la autorul lamentaţiei online şi un update despre situaţia kestiei: a fost chemat azi, vineri, 22 mai, să I se dea la schimb briceagul unui lucrător SPP, aşa că deocamdată negocierea continuă.

Deja e de râs. În afară de o legitimă revoltă, singurul lucru care mi se pare că nu stă în picioare este fraza de deschidere, cea cu emigrarea. Şi în majoritatea discuţiilor publice despre ce ni se întâmplă zi de zi, pe care le citim în ziare sau pe net, le auzim la radio sau tv, concluziile sunt la fel de abrupte şi la fel de puţin cântărite, să zicem.

Disproporţia e întotdeauna vizibilă la rece, dar niciodată atunci când vrei ca odata cu problema ta să rezolvi şi restul kestiilor presante. Ficare mică luptă se confundă cu o cauză generală. Aşa a ajuns o bună parte din populaţie, fie că e vorba de comunicatori profesionişti sau nu, să propovăduiască binele, cauzele drepte, solidaritatea şi alte nobile principii cu multe spume la gură.

A devenit o profesiune de credinţă să te dedici carierei de antimanelist sau anti-orice. E deja chiar o combinaţie de blazon nobiliar cu diplomă MBA pe kestii de joasă speţă.

Dacă înfierezi nişte cretini şi simţi că tu eşti legea, te poţi aştepta să fii adulat. Lumea se vede cel mai bine din activitatea bine remunerată, se pare, de opozant. Cine nu are probleme cu maneliştii, poate avea ceva de reproşat clanului capitaliştilor. Sau poate preferă să fie antipesedişti, antipenelişti, antirepublicani sau antiglobalişti.

Alternativa nu se întrevede decât în soluţii radicale şi din păcate infantile. Soluţia nu este o altă opţiune, nici o boare de negociere, ci părăsirea totală, dublată de arderea holdelor, otrăvirea fântânilor şi blestemarea pământului.

Am pomenit săptămâna trecută de doi agenţi de asigurări Omniasig, care şi-au ratat cariera de ajutor de şomer. Nu sunt supărat pe ei, nu vreau să plec din ţară pentru că m-au făcut să pierd timp şi să dau telefoane. O să schimb compania de asigurări. Orice doză de absurd este tratată într-o cheie nostradamică iar tot ce poate veni din omenie este ceva exclus din principiu.

Plângerea, petiţia şi reclamaţia sunt subiecte naţionale. Umorul şi înţelegerea relativităţii nu mai sunt demult printre noi. Iar ardoarea asta cu care cerem de la alţii ceea ce puţini dintre noi oferă la schimb e o boală de care nicio gripă nu ne poate scăpa. Oamenii par incapabili să se mai înţeleagă şi nu mai văd miza pentru care îşi pierd timpul şi viaţa.

Un manelist poate fi antiglobalist. La fel ca omul, niciun briceag nu e de neînlocuit. Ar fi bine ca noua noastră lume să nu se închine la: Intolerează-l pe aproapele tău.

ps – multumesc blogoflender pentru ocazia de a trata un subiect de blogging descoperit pe twitter )