ceapă verde şi libertate

De fiecare dată când văd un fir de ceapă verde mă gândesc la libertate. Asta a început după ce am descoperit o carte esenţială pentru toţi cei care ştiu sau simt că nu zidurile sunt cele care ne închid.

E vorba despre Evadarea Tăcută, scrisă de Lena Constante, o femeie incredibilă, una din acele fiinţe care te fac să înţelegi ce înseamnă să fii cu adevărat viu în fiecare clipă a vieţii tale. Este vorba despre un om care a descoperit calea de supravieţuire şi de eliberare la capătul a 3000 de zile petrecute în deplină izolare în închisorile comuniste.

Să petreci acest timp imens fără să vorbeşti, fără să scrii, fără să simţi vreo clipă că mai păstrezi contactul cu ceea ce defineşte umanitatea, să suporţi tortura, nesomnul, frigul, foamea, să începi să descoperi cu groază, cu oroare limitele degradării fizice şi puterea demnităţii dublată de cea a imaginaţiei, este o sumă de experienţe care par că depăşesc cu mult datele anduranţei pe care le putem trasa din fotoliu. Sau că nu sunt lucruri care se pot petrece simultan, consecutiv, fără limită de timp, nici nu pot avea legătură cu o singură persoană, şi mai mult, depăşesc prin definiţie falsa fragilitate feminină.

Am recitit de curând pasajul meu favorit din carte şi mi-am adus aminte de lucrurile pe care le uit şi le uităm cu toţii în fiecare zi în care nu preţuim ce ni se întâmplă şi ne încăpăţînăm să credem că totul este în altă parte.

Este a 2187 – a zi de detenţie şi izolare completă. Se învîrte în cerc în curtea închisorii, supravegheată de o miliţiancă încruntată. De la etaj e pîndită cu pasiune diabolică de ofiţerul politic. El a ars cu sare toată iarba şi a tăiat copacul care înverzea fereastra celulei. A distrus cuibul rîndunelelor. Natura nu are dreptul să trăiască sub ochii unui deţinut politic. Natura trebuie să respecte regulamentul. Iar dacă îl încalcă, trebuie să moară. La proces s-a smuls pentru cîteva secunde dintre miliţieni. Şi-a îmbrăţişat iubitul, şi el condamnat la absurd, şi i-a şoptit: Nu fi trist!

Aşa l-a salvat pe Harry Brauner. Se învîrte. Trece pe lîngă pubele, vede o frunză de ceapă verde – prima oară după aproape şase ani. Fură. Mototoleşte febril frunza în palmă şi continuă să umble. După cîteva clipe coboară urletul dezlănţuit al ofiţerului politic. Vrea să ştie, în spaima miliţiencei, ce a pus sau luat deţinuta Constante din lada de gunoi.

La început, se preface că nu înţelege. Apoi îl face să creadă că moare de frică. Îl lasă să o ameninţe, în spume de furie. La urmă, întinde braţul, deschide încet pumnul, îi arată firul de ceapă strivit. Îi spune: Luaţi-l, dacă aveţi nevoie de el! Miliţianca se chinuie din greu să scape de un zîmbet. Scos din minţi, ofiţerul se întoarce şi pleacă. Atunci spune Lena Constante, s-a eliberat de ură. A descoperit că nu poate să urască un caraghios sadic.

După ce a trăit 3000 de zile singură în închisorile comuniste, a simţit libertatea care aşteaptă la capătul claustrării totale. Am descoperit într-un album editat de ICR, în care sunt adunate tapiseriile pe care le-a compus din costume vechi tărăneşti salvate de la distrugerea totală, o poveste scurtă despre o nuntă care ne ajută să evadăm într-o literatură perfectă, dacă nu ar fi reală.

(E vorba despre căsătoria Lenei Constante cu Harry Brauner, muzician şi folclorist senzaţional, condamnat în acelaşi lot Pătrăşcanu. ) Când am implinit 40 de ani nu ne-am putut căsători, iar apoi am ajuns amândoi la închisoare. Ne-am căsătorit când era el la Viişoara, în domiciliu forţat. A fost o căsătorie de un comic nebun. La masa, pe care am pregatit-o foarte frumos, am invitat doi deţinuţi. Când au intrat în casă şi au văzut totul împodobit cu flori şi atâtea feluri de mâncare, s-au emoţionat. Au început imediat să plângă şi ne-am pus pe bocit.

Recitesc Evadarea tăcută, ca să nu uit că ideile trăiesc atît timp cît oamenii nu se lasă să moară. Ca să rîd cu seriozitate. Ca să nu încep să nu mai înţeleg dimensiunile uriaşe ale lucrurilor mici. Şi să înţeleg că libertatea este uşoară ca un fir de ceapă, mirosind puţin sălbatic, dincolo de ură, frică, tortură, umilinţă şi singurătate.

publicat în evz, în 11 octombrie 2008