o ciorbă de burtă şi un cappuccino
Written on February 18, 2010
Cum s-o fi întâmplat că am ajuns să mâncăm ca în gară la Făurei? Ceea ce se aşază la un nivel mediu în farfurie acum în ţara lui Păstorel Teodoreanu seamănă suficient de bine cu drumurile, casele noi şi atmosfera de turkish bazar din China. E normal să fie aşa.
Mâncare ca de lagăr de lux, gătită cu zece mâini stângi sau feluri pe care le-ar accepta cu jenă nişte tractorişti beţi. La fel ca şi felul în care se trăieşte viaţa, fără niciun pic de grijă pentru detalii, fără respect faţă de bucurie. Am plătit, mâncăm.
Credeam că doar comuniştii au grijă să dispară
savoarea din viaţa supuşilor.
Teoretic, capitalismul ar trebui să o readucă înapoi. Dar ce ne facem, că are gust de shaorma?! Am găsit o carte foarte sexy, copertă roz, design minimalist, nicio legătură cu subiectul. Asta înseamnă sexy în ziua de azi.
Titlul e „Dictatura gastronomică”, adică 1501 de feluri de mâncări din 1935. Autorul e Constantin Bacalbaşa, gourmet şi nu gourmand, cel care a rămas cunoscut prin cele patru volume ale lucrării „Bucureştii de altădată”. Dacă ai răbdare să citeşti numai titlurile, nu şi reţetele, te enervezi măcar un pic.
Ce înseamnă varză cu untură de gâscă? Ce înseamnă pătlăgele roşii cu lămâie? Ce este un sitar umplut cu stridii? Nu trebuie să urmăreşti doar ştirile ca să înţelegi cum şi în ce privinţe regresează specia. Asta nu se măsoară în gâşti şi potârnichi, nici în trufe sau păstrugi.
După ce parcurgi pe rapid capitolele şi faci o scurtă recapitulare a meniurilor din restaurantele de acum, poţi să vezi cât de multă savoare dispare din jurul nostru. Nu înseamnă că planeta a pierdut nişte specii, ci doar că omul a încetat să mai fie curios să guste. Sau nici măcar nu-şi imaginează că bucătarii sunt uneori cei mai buni traducători ai bucuriei de a trăi.
Probabil că înfometarea programatică organizată de regimul comunist a rezonat deja în gene. Strictul necesar trebuie să fie doar necesar, nu neapărat şi gustos. Delicios sună deja elitist. Cinstit nu există. Lumea se învaţă cu gusturi proaste, nu cu prostgust. Ăsta e oricum în sânge şi decurge.
Nu trebuie decât să treci prin reţete ca să vezi că toate stările sociale îşi aveau pusă deoparte reţeta fericirii de masă. Gustul era ceva firesc, nu era nevoie de amelioratori. Rafinamentul şi gustul frust convieţuiau perfect, fără să se opună în aroganţă. Poate doar în aspiraţie. Probabil gâsca mai lega un pic stările sociale, prin grăsimea sa inestimabilă.
Se spune, de exemplu, că nu poate oricine să se îmbolnăvească de gută, că e o boală nobilă, pe care o moşteneşti de la nişte strămoşi care au cam dat iama în vânat. Deci, degeaba se chinuiesc ăştia cu mistreţii, că mai mult de o indigestie şi un colestorol nu iese. Dar ignoranţa se moşteneşte infinit mai uşor şi acţionează mult mai devastator atunci când totul ajunge să se reducă la o nenorocită de friptură cu cartofi prăjiţi. Ar putea sta şi pe indicatorul de intrare în ţară. Aici se serveşte ciorbă de burtă şi cappuccino de casă.
Am văzut că celebrul şi jovialul Jamie Oliver şi-a luat nişte înjurături majore de la americanii cărora a încercat să le explice principiile unei bucătării sănătoase. Unii simt că prostia lor este sfântă şi că trebuie apărată la fel de de încrâncenat ca şi credinţa. Eu zic că mâncarea este o endorfină şi că ne ajută să gustăm mai bine tot ce ne înconjoară.
O bună parte din deprimarea şi isteria care ne înconjoară pot să-şi găsească alinarea într-o mâncărică bine gătită şi un pahar de vin curat. Speranţa de viaţă se hrăneşte prin respect de sine. Hai, noroc!
Filed in: evz.
In piramida lui Maslow am putea sa spunem ca avem nevoi de baza si nevoi superioare.
Cauzele pot fi multe, probabil comunismul e de blamat in mare pentru faptul ca nu ne mai dorim prea multe lucruri / experiente superioare. Standardele noastre de viata sunt coborate foarte mult.
E o discutie lunga si intr-un fel o durere sa vedem in ce fel de societate traim. De aceea apreciez mult initiative de gen lecturi urbane, povesti din calatorii sau alte evenimente care propaga in randul nostru exemple de “trairi” superioare.
Ce coincidenta! Tocmai azi am publicat doua retete gasite intr-o revista interbelica. Dupa care am vizitat blogul dvs si iata peste ce am dat: un articol pe care citindu-l nu pot decit sa repet: “da da asa e si pe mine ma roade de ceva timp lipsa de respect pentru calitatea mincarii”; de fapt lipsa nevoii de calitate in toate domeniile. Ma oripileaza paharul de plastic cu “cappuccino” servit pe strada in goana, torturile gretoase si lipsite de imaginatie din cofetarii, lipsa notiunii de ciocolata, ceaiul oferit sub forma de apa fierbinte si pliculet intact, pufnitul dispretuitor la intrebarea “e proaspat” etc etc.
O fi azi vreun aranjament planetar care ne solicita gourmandiza.
~Nu trebuie să urmăreşti doar ştirile ca să înţelegi cum şi în ce privinţe regresează specia~ GENIAL!
[...] cand intalnesc opinii precum aceastea – Intr-o tara normala – Mihai Dobrovolschi sau O ciorba de burta si un cappuccino – Razvan Exarhu. incerc sa gasesc solutii si sa ma achit de datoria civica prin voluntariat. [...]
aferim (in general vorbind, apropo de uniformizarea meniurilor din zilele noastre), “decit” sa nu dam intr-un paseism, aaa… desuet si sa inghitim nemestecat ca tot ce e antebelic e si nemaipomenit. tot ce voiam sa zic e ca bucataria (ok, la nivel mondial) a evoulat in alte directii, mai moleculare, ma-ntelegi…
cum ziceam, desi in general iti dau dreptate (daca te referi strict la romania), generalizarile, cum stim, nu dau bine si se pot lasa cu arsuri la stomac…
ps: “cappuccino de casa” e ala la plic?…
Frumos spus.
Asta-i de pe vremea idealurilor comuniste “cel mai fericit am fost când am scapat de plosnite”. Când idealul e sa ai un apartament, o masinuta si un porc de Craciun, vrei sa-mi explici si mie ce-i aia gâsca si la ce foloseste?
A, paseism is dead for me, era vorba despre exercitiul imaginatiei si firescul rafinamentului intr-o vreme. Decat bon appetit iti doresc, oriunde te-ai afla
mon cher , cuser , ai si matale dreptate, dar ce sa-i faci daca omu-i grabit, ii e foame si are pofte?
Pai, asta-i problema, ca pofta asta cinstita a ajuns o mizerie.
Hmmm… citind, mi-am adus aminte ca acum vreo doua saptamani m-am chinuit pentru o cina romantica sa fac somon cu sos de capere si am luat un vin alb de soi… Reactia a fost: de ce nu l-ai facut prajit cu usturoi? stii ca imi place berea… M-am dezumflat rapid. Nu mai stim sa mancam. S-a dus rafinamentul, asocierile discrete ale gusturilor. Am devenit niste ghiolbani mancator de gogosi si shaorme. Asa ne devine si caracterul Putin cate putin.
asta’i o reclamă subliminală la saitu’ ăla lansat de orlando, nu?
Poate ca problema e si mai adanca – pleaca de la lipsa de respect pentru ingrediente. Cand vezi puii aia vineti prin galantare, salata cu frunze pleostite si maronii ‘categoria I’ , pietele pline de rosii post-atomice si taranii cu papornitele doldora de kiwi, ce imaginatie sa-ti starnesti si cum? Exercitiul de imaginatie- cred eu – trebuie sa inceapa prin a-ti imagina calatoria intreaga a mancarii, pana in farfuria ta. Iar in Romania – la faza asta – risti sa ti se rupa filmul.
[...] · Lasă un comentariu Frumos scrie Razvan Exarhu aici, despre pestritimea ieftina a ‘gastronomiei’ romanesti curente si despre ingustimea [...]
Subscriu la cele scrise de Antoaneta – o mare crima a comunismului a fost ca ne-a aruncat cu 50-60 de ani in mizerie…
Ce gasca, stridii care, cine pastruga, ‘melcii vostri!- de unde rafinament cand si cei educati la Paris in perioada ante/inter-belica au esuat in triste garsoniere din Titan, fara curent si imbatranind la aceleasi cozi?…
Iar acum, globalizeisan mai frend – bigmec,saorma,capucinooo faata!
Cam cum sa se perpetueze asemenea gusturi fine cand cele mai de fitze resteurante ‘in trend’ sunt thai, sushi, fusion and so on?!…
Cand vrem traditie- o dam pe ciorba de burta, gratar, mici, Plescoa’; cam cat le ia sa faca “un mix bun” intre?…
Tristul adevar (al lui Gauss) e ca majoritatea decide “normalitatea”… si-atunci natia bea bere la pet, mananca prost si face multe spume in jur
ca o reclama proasta la detergenti…
Nu
Poate e timpul sa schimbi comeseanul. Aici e mai greu cu generalizarile, din pacate.;)
Sti (sau stii, ca nu m-a lamurit nimeni) care-i problema ta si nu numai a ta, ci a unora care din pacate sunt putini? Ca vorbesc singuri. Astia suntem, asta mancam… A, pardon, uneori ne mancam intre noi. Pofta buna si tie!
…in rest ce ti-o fi venit sa mananci in gara… la Faurei..asta greu de inteles…:))
Foarte frumos grait! Prin urmare sa gatesc ceva gros azi. Hai noroc si tie maestre!
prefer oricand o sarma cinstita unui “cordon bleo” servit cu pretentii de sanselize la restaurantul dreamland din pantilimon. ceea ce imi inclesteaza maxilarele si imi face tot corpul sa tremure de furie este faimoasa replica “asa il facem noi” (cu referire la versiuni jalnice ale mancarurilor standard, notorii, de genul paella). cu alte cuvinte, aceste restaurante care se prevaleaza de ingeniozitatea bucatarilor si de necesitatea reinterpretarilor unor genuri consacrate pentru a-ti servi ceva care nu are nicio legatura cu ceeea ce stii ca inseamna salata cesar, de exemplu, aceste restaurante, ziceam, ar trebui incendiate. macar amendate
Ca bine le zici Razvane! Ptiu, si ce se mai ingramadesc la comentarii toti cei cu knorrul in dulapioare.
Ce bine ca ai scris acest articol … e o binecuvantare dupa ce citesti altfel de articole, ca asta de aici:
http://www.jurnalul.ro/stire-miscarea-de-rezistenta/obscenitatea-culinara-536051.html
cu tot respectu maestre pot sa spun ca ciorba de burta nu e de “nasul” tau!
in primul rand ciorba de burta mancabila nu vei gasi decat acolo unde sunt soferi;
Un corporatist sau un bucurestean, un om cool nu intelege ciorba de burta;
Condu 400-600 de km, vorbeste cateva ore la telefon, treci de cateva filtre si apoi o vei intelege;
Hai noroc si-o bere!
tartiflette!
ceea ce va dorim si dvs!
Ieri am fost si mi-am cumparat Dictatura Gastronomica, 1501 feluri de mancari din 1935 de Constantin Bacalbasa. Are un roz porno, poate si pentru ca editorul acestei editii este Dan Siliviu Boerescu. Parca nu asa da vina complet pe designer: Radu Manelici.
Rezultatul: continut din 1935 in design Manelici.
Ce s-o fi intimplat cu piinea simpla, bine crescuta, frumos mirositoare si cu gust? Cum a ajuns sa fie aceasta chestie poroasa, elastica, scirboasa, mirosind a drojdie?
Stie cineva un loc unde piinea se face cu grija si respect pentru ingredientele ei simple? In Romania, vreau sa zic!
[...] a inventa sintagme timpite, cred ca unii oameni sint inzestrati cu un fel de charisma a scrierii. In mod cert, el e. Noi stam pe margine si mai haidem [...]
http://cuvintre.wordpress.com/2010/03/05/ha-ha-haidem-sa-haidem/
@iuliana
Daca ai drum la Sighisoara te rezolv eu cu o paine autentica pe vatra, facuta intr-un cuptor de 100 de ani dupa o reteta de vreo 300 de ani.
Pfeaaa ma apucat foamea
era sa iau si io cartea aia, dar m-a luat durerea de dinti de la rozul ala… astept o editie mai pastelata.
da’ nu inteleg o chestie, domnu’razvan – aici sinteti suparat ca lumea nu mai stie manca bine iar doua pagini mai jos (sau mai sus?) sinteti suparat pe aia care totusi incearca, ba mai scriu si pe blog despre asta… ? cum vine treaba?