oamenii slabi se plîng
Written on April 5, 2008
Oamenii puternici zâmbesc.
Între zâmbetul aerian al lui Bush şi zâmbetul îngheţat al lui Putin se deschide un infinit rastel de posibilităţi. De la un nivel anume mai departe, în principiu toată lumea trebuie să zâmbească. Ceea ce e bine, dacă te gândeşti că şi lunetiştii or fi urmând cursuri de yoga. Încrâncenarea este primul reflex, cel mai periculos, cel mai răspândit şi cel mai păgubos. Dacă pierzi şansa zâmbetului, atunci când vrei să fii ameninţător, când faci figuri complicate, ai multe şanse să te împiedici, să te bâlbâi, să-ţi tremure privirea, să te scarpini la nas şi să te dai de gol când minţi şi spui că ăsta e adevărul. Cele mai multe reacţii ne îndreaptă colţurile gurii în jos, ne obligă la o depresie apriorică, la un conflict inevitabil şi subînţeles, pentru că asta e calea nervilor. Şi de aici poate începe un stil de viaţă.
Mă gândeam la toate conflictele pe care le-am avut sau la care am asistat şi care în mod evident nu se sprijineau pe mii de focoase nucleare. Era mereu vorba despre cât de repede îţi cedează nervii, despre cât de repede începe o avalanşă de replici între oameni echilibraţi doar de furie. Cele mai mici pretexte sunt cauzele războiului, cele mai stupide întâmplări îi separă pe unii pe viaţă, îi fac să nu se mai salute, să se sfâşie în gând for ever şi să se tot caute pentru un deznodământ mereu amânat, dar mereu anunţat. Mă supără uneori încruntarea mea ca răspuns la încruntarea unor cretini pe care dacă nu-i dispreţuiesc, măcar mă umplu de milă, dacă mă gândesc mai bine.
Întotdeauna, toate conflictele astea sunt previzibile, sunt fireşti, toate privirile sunt de câini care pot primi cu aceeaşi bucurie un şut sau o mângâiere. Doar că această păcătoasă nevoie de a avea dreptate aşa cum crezi tu că trebuie să sune dreptatea, adică umilitoare pentru cel cu care o împărtăşeşti, te ajută să obţii infinit mai multe atacuri la gleznă decât s-ar fi întâmplat dacă ai fi păstrat un zâmbet în colţul gurii şi undeva în rotunjimea minţii. Iar lipsa relaxării nu are cum să atragă altceva decât încrâncenare. Un cuvânt apăsat, o privire şuie, atunci când spui ceva neplăcut, pot să dinamiteze un uriaş porumbel al păcii cu care crezi că defilezi pentru că ştii că reprezinţi măcar normalitatea, ca să nu atingem alte cauze mai complicate.
Puterea stă mereu în zâmbet, chiar şi atunci când seamănă cu cinismul sau iresponsabilitatea. Şi e infinit mai greu de realizat, de asimilat şi practicat decât orice formă de furie. E mai greu să-ţi iasă ochii din cap de râs decât de nervi. Şi asta rămâne mereu o lecţie despre forţele care locuiesc în tine, o dresură de tigri care râd, o fotografie cu dragoni surâzând, surprinşi în momentul în care aruncă flăcări delicate, subţiri şi roz ca un buchet de lalele. De la un moment dat ar trebui să începi să faci exerciţii de râs, de zâmbit, măcar, de îndreptare a spatelui sau a comisurilor, ar trebui să încerci să-ţi surprinzi inamicii de care îţi pasă cu daruri sau cu gesturi largi.
Era o poveste despre un poet foarte simpatic, care întâlnindu-se la o recepţie cu un tip care jurase că o să-l sfâşie, un duşman neîmpăcat şi nemilos, nu a făcut decât să-şi deschidă larg braţele, să-şi manifeste scurt şi intens bucuria de a-l revedea, cu continuarea unei intense şi pacificatoare strângeri în braţe, ca între nişte bărbaţi care, în ciuda tuturor chestiilor ce îi despart, găsesc umorul şi celelalte resurse care îi fac să încheie prieteni acea incredibilă îmbrăţişare.
Dacă ne gândim că acea îmbrăţişare poate fi mai mult decât o formă superioară de apărare, atunci poate că şi puterea de a înţelege uşurătatea lucrurilor şi greutatea cuvintelor, acest joc infinit de subtil în care nimeni nu pierde definitiv, devine un punct de concentrare pentru toate credinţele noastre în formele exterioare de manifestare a puterii. Întotdeauna există o voce bine stăpânită, o privire subtil-pătrunzătoare, un scop bine definit, un zâmbet care revine chiar şi în momentele delicate şi peste toate acea senzaţie a puterii pe care trebuie doar să-ţi doreşti să o stăpâneşti, definită perfect de Gellu Naum: „Nilul e în robinet“.
publicat în evz, 5 aprilie 2008
Filed in: haideti sa haidem.
hai sa ma dau mare:
“The harder the conflict, the more glorious the triumph. What we obtain too cheap, we esteem too lightly; it is dearness only that gives everything its value. I love the man that can smile in trouble, that can gather strength from distress and grow” (cu de la Thomas Paine citire)
In fond conflictul e conflict. Ceea ce ii face pe “Mari” sa stivuiasca rachete sub fund, acelasi motiv le face pe vecine sa se paruiasca si acelasi motiv te poate face sa te dai cu capul de pereti, motivul este neintelegerea (venita cel mai ades din incapacitate), e diferenta de cantiate nu de calitate intre conflicte.
Un zambet adevarat este acel zambet pe care il afisezi atat catre tine cat si catre ceilalti. Un zambet nu demonstreaza neaparat faptul ca ai inteles, dar subliniaza curb ideea faptului ca poti intelege.
frumos Dino, ff frumos faza cu zambetul:) keep it up:)
hehe, …o dresură de tigri care râd, o fotografie cu dragoni surâzând, surprinşi în momentul în care aruncă flăcări delicate, subţiri şi roz ca un buchet de lalele.,
ai comis-o din nou, monşer. respect.
zambetul dulce sau cinic …o forma puternica de comunicare
… individul emana siguranta si stapanire de sine
sunt si oameni slabi care zambesc?
DA, la nefericirea celor puternici
Intr-o lume ideala probabil ca zambetul ar avea alte intelesuri. In ziua de azi, cand prezentul condenseaza trecutul si memoria, viitorul si orice idealuri bazate pe principii, zambetul poate declansa dilatarea nefiresca a prezentului; poate juca rolul acelei masti in spatele careia ne ascunde pentru a ne eschiva de responsabilitati; sau poate fi doar o amanare nesanatoasa a unui conflict care oricum va izbucni, poate mai violent.
foarte frumos:)
e un cantec la moda aici cu refrenul:
“pleurer, ça fait grandir”
cat despre imbratisarea ca forma de aparare, I know that feeling….
daca stau sa caut fundamentul agresivitatii dintr-o relatie, fie ea cu un prost sau cu un destept, provine, cred eu, din nevoia de recunoastere in plan real a unui adevar pe care-l sustii – adicatelea fiind cel putin doi care adeverim un fapt sau o idee, ii dam substanta reala, o scoatem din cap si-o intrupam. foamea asta de substanta poate sa-ti sece toate resursele de simt al umorului pe care le cultivi chinuit prin cotloane, ca sa nu mai spun ca triumful nu aduce nici un beneficiu real, implicit nici satisfactie.
atunci cand realizezi deliciul dialogului, satisfactia pe care ti-o da o idee noua, o schimbare inedita de perspectiva (fie ea si asupra prostiei partenerului de discutie), poti sa zambesti relaxat, sa deschizi bratele si sa-l imbratisezi pe nenorocitul care scuipa adevaruri imuabile pe dilemele tale.
as zice cam asa : greutatea cuvintelor da substanta usuratatii lucrurilor.
Sunt oamenii care zambesc chiar si atunci cand ascund suferinte cumplite, singuratati inimaginabile, iubiri nemarturisite, secrete oribile. Si sunt oameni care atunci cand plang o fac ca sa nu urle…
am savurat lectura. E frumos sa cutreieri strazile si sa urmaresti fetile oamenilor, primii ii depistezi pe recent indragostiti, au zambetul ala nevinovat pe fata care te face sa te bucuri pt ei; alti zambitori sunt cei care tocmai au realizat ceva, iar cei din urma, printre care uneori ma regasesc si eu sunt cei care aflandu-se langa semafor, asteptand culoarea verde isi amintesc o scena care ii face sa pufneasca in ras, acestia trezesc comentarii si dubii din partea obsevatorilor strazii, dar nepretuite sunt momentele acelea in care stii sa razi si de unul singur
cine e poetul din poveste?
la inaltime vaporii de benzina ajung mai bine. se “urca la cap” si dau ameteli. apoi greata. cand ti’e greata nu mai zambesti. si daca totusi o faci, de acolo, de sus, ti se vede petrolul nerafinat ramas intre dinti.
de la inaltime, lumea se vede altfel. si acolo nu exista paranoia.
cred ca la inaltime e bine.
sartre spunea : infernul sunt ceilalti.. deci eu pot sa rad cat vreau, si cum vrea, pana si cu un zambet. unul doar , pentru exarhu, el care , intr-o zi, la cluj , mi-a dat ok-ul sa intru in echipa guerrilla. multam,
Este pacat sa zambesti. In vremurile de acum zambetul tau o sa aduca mai multa amaraciuna in sufletul celorlalti. “Ia uite domnule ce bine o duce asta!” “Are salar mare, deasta zambeste!” Oameni au devenit masochisti. Daca zambesti, fredonezi ceva sau lauzi pe cineva esti dus cu pluta. Trebuie neaparat sa te incrunti, sa urli, sa injuri si sa vorbesti de rau pe toata lumea ca sa fi acceptat de societate. Societatea romaneasca a masochistilor!!!
Zambetul il poti afisa pe buze doar daca esti un individ puternic si ai forta sa nu te lasi macinat de ganduri, de rautati marunte, de probleme-toate astea avand menirea sa aduca incretirea fruntii si aparitia unor “miscari tectonice “la nivelul epidermei…
Cand cei ce vor sa te irite sau sa te determine sa-ti iesi din fire iti arunca vrute si nevrute, stapanirea de sine e vitala si mai cu seama – zambetul fie el rezultanta a nebuniei de a te considera deasupra tuturor acelor rautati, fie el rezultat al unei afirmatii cinico-ironice, este o forma de a replica la rautate…
Lumea este atat de incrancenata, toti vor sa le dai dreptate…toti vor sa auda “yes/oui/da/si…” doar ca uneori de esti om cu coloana si nu o taratoare – ai curajul sa stai in fata si sa spui zambind “no/nu/non/niet…”
Zambind te salut si eu la final de comentariu, cu un zambet larg ce infloreste pe buze mereu cand iti citesc productiile mintii…
Toate bune!
Ralluque
Zambetul ca stare de spirit – sunt perioade sau imprejurari cand nu se descreteste fruntea si nu se ridica sprancenele de pe ochi-cand obloanele astea se deschid, (poate ) incepe starea de zambet…
Nilul nu e in robinet, e in buzunar. Tot mai multa lume incepea sa hutureasca de trai bun. Recesiunea o sa creeze iar 2 paturi sociale. Si la noi, cei care abia am scapat de cozile de la lapte, paine, carne.
Eu cred ca problema e ca se derapeaza de la o extrema la alta. Vrem sa fim exclusiv buni sau exclusiv rai, eminamente zambitori sau incruntati, inocenti sau incrancenati … Si asta e o mare, mare greseala … si nu duce nicaieri. Sau duce, dar nu acolo unde trebuie. Sa nu uitam ca orice fiinta a venit pe lumea asta cu un instinct de conservare, cu o inzestrare genetica pentru selectia naturala. Agresivitatea nu este decat o forma mai pronuntata/dramatica a instinctului de supravietuire. Uneori, oricat ai fi de tolerant, poate chiar ai nevoie de agresivitate, si nu neaparat intr-o forma bruta, primitiva, exista atatea moduri de a fi agresiv … Si de a te apara. Asa e lumea facuta si probabil ca e facuta cu un motiv intemeiat. Daca ne-am zambi invariabil unii altora si ne-am invita de bunavoie pe post de friptura in farfuria celuilalt, probabil ca s-ar duce de rapa specia.
Razvan, eu cred poti sa te incrunti in voie, atata vreme cat poti zambi si rade in hohote dupa aceea. Ambele te reprezinta ca om. Nu e nevoie sa zambesti in timp ce te incrunti sau invers. Dupa parerea mea, asta e marea problema a multor religii, ca incearca sa creeze omul perfect, fiinta aia adimensionala, abstracta, de carton. Lasa lucrurile sa se intample. Nu e nicio nevoie sa pui mana pe ciomag, dar supara-te si fereste-te de dobitoci, fugi de ei ca de dracu’, nu castigi nimic agreandu-i sau zambindu-le.
uuuuuuuuuuuuuh, asa e