pizza cu sarmale

Dacă la asta mai adaugi puţin nino-nino, ai definiţia perfectă pentru lumea noastră. Pizza cu sarmale a făcut parte, sper, doar dintr-o ofertă de sărbători, dar ca întotdeauna intenţia contează.

Nu am reuşit să dau de nimeni care să ştie pe cineva care a gustat din acest fel care sună la fel de întors pe dos şi ilogic ca tot ce înseamnă o zi obişnuită din viaţa noastră.

De când a mai apărut şi spectrul recesiunii, starea asta de balamuc părăsit de personal a devenit şi mai colorată şi mai apăsătoare.

Mi-a povestit un prieten mai indulgent decât mine şi mult mai înţelept că s-a simţit minunat într-un hotel din Veliko Tîrnovo. Dar sentimentul ăsta despre care se vorbeşte urlând cu spume la gură în jurul nostru nu venea numai din stelele de la intrare. Aparţinea în egală măsură oamenilor care lucrau acolo.

Şi asta m-a ajutat să înţeleg încă o dată mult mai clar ce lipseşte din cura noastră de creştere a imunităţii la otrăvurile de tot felul. Siguranţa asta că toate sunt acolo unde trebuie. Că fiecare îşi ştie locul şi îşi vede de treaba lui şi nu se simte nicicum obligat să arate că el de fapt e altcineva sau că îl deranjează profund ce face, cu atât mai mult cu cât e plătit pentru a-ţi transmite toate astea.

Probabil că o fi mare lucru de fapt să vezi că femeia de serviciu face curat şi nu se poartă ca Naomi Campbell, că un chelner înţelege că atitudinea lui face masa şi mai bună şi că nu e important că are un ceas furat. Iar prietenul meu a simţit într-o ţară despre care toată lumea vorbeşte cu dispreţ, nu ştiu de ce, sau poate tocmai din cauza asta, că vine dintr-o lume în care nimic nu e ce ar trebui să fie şi nici nu stă unde trebuie. Fiecare poate să încropească liste zilnice de aiureli care nu lasă nicicum lucrurile să se aşeze, să funcţioneze coerent măcar 10 minute.

Poţi să vezi că frizerii au tunsori îndoielnice, că managerii au trei cuvinte în vocabular, că restauratele italiene angajează bucătari chinezi, pentru că sunt mai ieftini, că poţi să zici că ştii să faci orice şi că nu asta contează, indiferent de poziţia pe care o ocupi. Mai e şi tristeţea asta nedefinită pe care o găseşti şi la cei care îşi distrug viaţa pentru un salariu mai acătării şi la gogoşărese.

Iar capacitatea asta generalizată de a-i reproşa ceva cuiva sau celor din jur a devenit un fel de sare în bucate pentru toate bunătăţile pe care le înghiţim fără să mai mestecăm. O bună parte din conţinutul generat de media se bazează de altfel pe acest război zilnic corp la corp, e deja un reflex să scrii numai despre defectele altora şi oricum asta e o preocupare mult prea consumantă pentru a mai rămâne timp şi pentru altceva.

După pizza cu sarmale, al doilea simbol esenţial ar putea fi ştampila. Obsesia pentru ştampilare e pereche pentru dragostea unilaterală pentru reguli pe care o manifestă o mare parte a publicului. Adică tu poţi să nu respecţi regulile, dar cel cu care ai de-a face şi pe care ar trebui să-l ajuţi trebuie să se supună regulamentului şi să îndure. Aş parafraza un slogan deştept şi aş spune: un pic de impostură în viaţa ta.

Dar asta nu strică, pentru că te apără de impostura celorlalţi şi de propria conştiinţă. N-a murit nimeni nici de mediocritate, nici de nesimţire, aşa că e cumva natural că sistemul e atât de bine reglat şi că a asimilat haosul şi s-a regrupat în jurul lui, aşa cum unii trăiesc o viaţă cu un os de peşte în gât.

Ne rămân ca de obicei comparaţiile din care nu rezistă decât o anemică teorie morală şi bietele noastre indignări sau speranţe, care se risipesc atunci când îţi dai seama că nimeni nu o să fie mai amabil nici dacă se închid toate restaurantele din Bucureşti, nu numai 51 în ultimele 3 luni.

Iar în hotelul ăsta bulgăresc de la care am plecat, era şi un tip mafioso ras în cap, însoţit de o suită de tipi încruntaţi şi imenşi, care a suportat fără să crâcnească toată hărmălaia românilor şi s-a dus în cameră cu dulapurile după el.

A doua zi, avea un picior în ghips, era în cărucior în lift şi privea încruntat cu malacii alături cum nu se închid uşile din cauza ghipsului. Prietenul meu se abţinea cu greu să nu râdă şi atunci rănitul s-a întors zâmbind larg către el, a arătat piciorul, a râs şi a spus: Avaria!

publicat în evz, pe 25 ianuarie 2009,
cu ajutorul unor prieteni care m-au ajutat cu obsesiile lor înainte să lansez chemarea pe blog. aşa că le mulţumesc şi celor care contribuie şi acum la cartografierea acestui upside-down.